Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
Mingea e la tine: pasează!
Acum cîțiva ani, într-unul din marile aeroporturi ale lumii așteptam, cu un bun prieten, momentul îmbarcării. O sală imensă, deschisă, cu porți de îmbarcare al căror număr era greu să fie cuprins cu privirea; o mare de oameni așteptînd, pe rînd, drumul spre zbor; o stare de disconfort datorat zborurilor lungi care ne așteptau în curînd. Un amurg cu inflexiuni de violet care începea să cuprindă – și să cîștige tot mai mult – zecile de milioane de suflete care trăiesc acolo.
La un moment dat, prietenul meu îmi aruncă, printr-un gest imprevizibil, o minge mică, pe care o cumpărase ca suvenir dintr-un orășel de provincie. O prind, cu un gest reflex de ultim moment, și rămîn stupefiat: astfel de gesturi? Acolo? Atunci? În fața miilor de oameni și a sutelor de camere de luat vederi care supravegheau fiecare mișcare a pasagerilor?
Rămîn surprins, cu mingea în mînă și între uimire, nedumerire, un dram de revoltă sau încremenire, trec prin multe stări într-o perioadă foarte scurtă de timp. Blocajul mental care mă cuprinde nu poate avea un remediu din interior – și văd cum un domn, după figură și îmbrăcăminte olandez, îmi face semn să îi arunc mingea. Surprinderea mea este și mai mare cînd văd acest gest și imboldul exterior este cel care reușește să mă deblocheze, elegant, din starea pe care tocmai o experimentasem. Arunc mingea la cîțiva metri de mine, peste alți pasageri, domnului care o ceruse. În momentul imediat următor, văd un bătrînel care se ridică din sală și cere mingea; olandezul intră în joc și i-o aruncă. Încet-încet, gestul olandezului și al bătrînelului devin urmate de zeci de oameni care se ridicau, pe rînd, din sală, iar schimbul de pase se îmbunătățește, crescînd – ca ritm – tot mai mult.
După cîteva minute, dincolo de multele persoane care intraseră în joc și cereau pasa, se creează și o altă mulțime, a celor care aplaudă. Sute de oameni, de culori, națiuni sau vîrste total diferite, încep jocul de-a peluza, participînd cu exclamații, aplauze, ovații. Lumea se electrizează și mă simt parte dintr-un film care crește tot mai mult ca animație și ritm.
Și îmi dau seama că unul din neajunsurile noastre, ca nație, este că nu mai știm, nu mai vrem sau nu mai putem să fim spontani; nu mai știm să ne bucurăm de gesturi mărunte și nu mai avem puterea de a fi împreună. Nu mai știm să fim o comuniune, nu mai știm să fim o comunitate…
Sîntem, zi de zi, reduși la tăcere, la ascultare sau la neparticipare. La ne-gîndire. La lipsa de acțiune totală. Și de inițiativă. Gesturi electrizante care să ne cuprindă sau să ne anime rămîn în cărți de istorie. Și noi nu mai reușim să ne adunăm, electrizant, ci doar să ne împărțim, ca indivizi, ca prieteni, ca nație. Dezolant. Perdant.
