Absență – un cuvânt inoculat în frăgezimea vârstei și menținut până la sfârșiturile ei.
Începem viața prin a o studia sub diferitele ei aspecte, într-o copleșitoare complexitate, adunând ani de studiu acompaniați de regulile scrise și nescrise ale societății. Una asupra căreia m-am oprit este absența.
Școală induce un sistem bazat pe necesitatea de a participa la activitățile desfășurate. Dacă acesta este un lucru bun sau nefast nu vom analiza acum, ci doar vom conștientiza impuritatea sa.
A absenta atrage asupra sinelui anumite responsabilități, mustrări interioare sau chiar o admonestare evidentă. Fie că este vorba de o pierdere a unor lucruri esențiale sau doar o amânare a ceea ce trebuie știut, valorizat. Școala pune bazele înțelegerii absenteismului. Prin absență se exemplifică atât o greșeală asumată cât și necesitatea de a o repara, de a completa parcursul printr-o prezență ulterioară mai accentuată, mai apreciată.
Copilul lipsește din nevoie, cauză precisă sau teribilism. Oricare ar fi motivul, consecințele își au un drum comun, la fel ca în viața aceea de “om mare” ce urmează. “Educația prin absență” începe din copilărie, se continuă cu vârsta adolescenței și își continuă meandrele până când omul îi percepe multiplele fațete.
Vârsta marcată de o înțelegere a destinului este atunci când persoanele dragi trec în neființă, ajungând la numărul acela de ani la care nu te poți gândi prea des că exiști. Dificultatea nu este fenomenul, ci acordarea cu obișnuinta gândului. Când viața este părăsită involuntar, apar întrebările. Chiar dacă “de ce?” -urile nu-și au rostul. Înțelegerea acestui tip de absență nu aparține dimensiunii în care ne scăldăm clipele. Chiar dacă zile însorite trec, iar cărțile de specialitate sunt răsfoite cu repeziciune aspră, răspunsurile vin doar prin experiența în sine.
Absența sufletului drag, de lângă tine, fie ca este plecat definitiv sau nu, atrage, pe lângă suferință, și o șlefuire a sinelui, o independență anume, creată tocmai în dependență.
Experiența neașteptată a morții este una definitorie, se pare; cum afirmă Mircea Eliade în Oceanografie: “Adevărul e tragic”. Cu toate acestea, este necesar să adunăm viziuni și să le eliminăm până la cazuri contrare.
