Dorul de România: oare chiar există?

O întrebare care ar putea să-i surprindă pe unii. Și două răspunsuri care ar putea să-i surprindă pe ceilalți.

Pentru cei mai mulți dintre români, a vorbi astăzi despre dorul de România este desuet. Aproape jenant și, într-o oarecare măsură, caraghios. Fapt aproape explicabil: terfelit și călcat în picioare, vreme de decenii, de politicienii de toate felurile și culorile, batjocorit prin gazete și pe la posturile de televiziune în căutare de “subneuronală audiență”, schimonosit pe zidurile de facebook, zidurile minților și rujul mondenelor dătătoare de mondenități, dorul de România s-a golit de sens până ce tot ce a mai rămas este “umbra unei năluci”.

Aproape că nu ne mai vine să credem că există ceva numit “dor de România”. Aproape că ne e teamă să gândim așa ceva: nu cumva să ne tresalte sufletul, nu cumva să ni se miște buzele, nu cumva să fim auziți! Nu cumva să fim considerați învechiți, inadaptați, ciudați… Nu cumva să cutezăm să ne ne fie dor de a ne fi dor de România…

Și totuși: iată două exemple de dor de România, ajunse pe WebCultura sub formă de comentarii la un articol despre dragostea de România.

Departe…

“Eu sunt plecată de 12 ani, dar niciodată nu am dat vina pe țară sau nu mi-am vorbit țara de rău, spre surprinderea celor ce mă întrebau. Acum ceva timp aveați ca temă (nu știu exact unde, aici sau la PRO TV): “Ce iubiți sau urâți din România?”. Am vrut de mult să răspund, acum nu mă mai pot abține.

Ce iubesc din România? Iubesc ulița unde am copilărit, iubesc mărul de la colțul casei ,iubesc părul din grădina bătrânei Sânziana, ce s-a stins de mult… părul ale cărui pere aveau un gust ce nu am mai întâlnit. Iubesc florile de cireș, iubesc via ce dă roată casei. Mi-e dor de grupul de copii cu care am copilărit; mi-e dor să mai fiu copil – deși în suflet am rămas, trupul și ceea ce mă înconjoară îmi amintesc mereu că nu se mai poate. Iubesc ochii mamei, mi-e dor de obrazul ei cald și moale. Iubesc fântâna de sub nuci. Mi-e dor de mirosul de brad, de mirosul focului de lemne, de zăpada de pe garduri. Mi-e dor să urc la munte. să aud foșnetul pădurii, cântatul greierilor; mi-e dor de glasul cucului ce cântă în stejarul din gradina casei; mi-e dor de mușcatele mamei; mi-e dor de sunetul tălăngii unei vaci rătăcite în miez de noapte; mi-e dor de poveștile tatei, la gura sobei,  în miez de iarnă; mi-e dor de gustul livejului ce-l făcea mătușa Genica; mi-e dor de sunetul clopotului bisericii din sat în zi de sărbătoare; mi-e dor de bătrânii și bătrânele din sat ce se împuținează pe zi ce trece; mi-e dor de Țara Loviștei, leagănul copilăriei mele.

Mi-e dor de privirea întrebătoare și surâsul tatei… care… s-a stins de mult, săracul. Tânjesc după mângâierea unui bunic, mi-e dor de horele din sat, mi-e dor să văd o bătrânică cum scoate o monedă din batistă. Iubesc pălăria de pădurar a tatei, mi-e dor de mirosul fragilor ce mi le aducea tata de pe munte. Mi-e dor de livada cu meri, mi-e dor de vecina Lina ce s-a stins și ea…; mi-e dor de mirosul pământului la arat, primăvara, mi-e dor să privesc satul de pe cel mai înalt deal. Iubesc cărțile ce le-am citit în șopronul cu fân, iubesc poeziile lui Coșbuc și Păunescu, iubesc versul lui Blaga ce spune “Eternitatea s-a născut la sat”. Ador proza lui Rebreanu…Glasul pământului, glasul iubirii… Mi-e dor de calul cel negru și de trapul lui. Îmi place până la lacrimi cântecul lui Mircea Rusu, “Iarba verde de acasă”. Îmi plac vocea și melodiile lui Marcel Pavel. Iubesc cântecele lui Hrușcă, Tudor Gheorghe, naiul lui Zamfir. Visez zgomotul pașilor tatei pe prispa casei; mi-e dorrr…

Iubesc România!”

Elena

..atât de aproape

“Am decis să mă întorc în țară după ani buni petrecuți printre străini.

Nu îmi pare rău nici o clipă de alegerea făcuta.. Am redevenit eu și asta mă face cel mai fericit. Dorul de țară și dorul de părinți m-au făcut să iau această decizie. Vreau să fiu un sprijin pentru părinții mei, să mă vadă fericit, să-și crească nepoții și să se bucure de bătrânețe.”

Proof