Ne place mereu să-i depănăm povestea, începută ca o profeţie în miez de iarnă şi sfârşită aici, pe pământ, într-o zi de vară.
Putem să credem că Eminescu e o lacrimă vie, putem să visăm că a trecut ca un zbor în lumea umbrelor ca să ne ocrotească. Dar, în parfumul de smirnă şi aducere-aminte, el mereu ne va apărea ca să vorbească despre faptul că, înainte de toate, a fost un om, pe care destinul pământesc l-a transformat în fascinaţie dureroasă şi mit.
A vorbi despre Eminescu astăzi este ca şi cum ai încerca să mărgineşti nemărginitul. Despre el s-a spus totul şi pare imposibil să mai adaugi ceva încărcat de sensuri noi, fără a aluneca în vulgarizatoarea înşiruire de superlative cu care manualele şcolare ne-au obişnuit de-a lungul timpului.
Eminescu înseamnă o iubire tragică, veche de când lumea. Încărcătura ei de romantism, de sensibilitate, a fost adesea aruncată – de pe soclurile imaginaţiei noastre – în realitatea brută ce ne-nconjoară pe toţi. L-au divinizat şi l-au hulit şi s-a revărsat multă patimă către el, uitând că, năzuind către lumină, el a fost, înainte de orice, un om. A purtat naşterea sa ca pe un semn de bunăstare pentru neamul lui şi pentru aceasta, el a trecut prin zi, prin noapte, a iubit şi-a plâns, a visat şi s-a chinuit.
A vorbi despre Eminescu înseamnă a resimţi o imensă, apăsătoare căinţă. Înainte de toate, îi suntem datori cu acest sentiment nu dintr-o ipocrită pioşenie pentru cel a cărui operă cuantifică trăsăturile spiritului nostru naţional, ci în dreptul contemporaneităţii ce îşi nedreptăţeşte (mai mereu) geniile. Câteodată, pare departe de lumea noastră pentru că noi îl aşezăm departe, mult prea departe, deasupra, mult prea sus.
A te referi la Eminescu ca la o existenţă concretă e mai mult decât o simplă provocare a închipuirii şi a minţii (când spui Eminescu, te gândeşti – de fapt – la opera Poetului). A vorbi despre Eminescu, acum, înseamnă a te supune mustrării de cuget – regretului că noi suntem efemeri, iar el este “Luceafărul nemuritor”.