E destinul, se gândi Fernando când ridică vâsla și găsi colierul atârnând de ea. Străluci în lumina lunii o clipă, înainte ca lustrul să-i fie înghițit de umbrele clădirilor pe lângă care aluneca barca.
Își aminti când îl văzuse pentru prima oară în jurul gâtului ei elegant, pe când era așezată în gondola lui împreună cu fratele ei geamăn. Fire de argint întrepătrunse țineau în îmbrățișarea lor fragilă un medalion rotund. Poate era o moștenire de familie, darul unui bunic muribund sau al unui pretendent îndrăgostit.
În acea zi, era fericită. Strălucitoare ca lumina soarelui, se agăța de brațul fratelui ei și-l atingea cu curiozitatea cuiva care întindea o mâna printr-o oglindă. Îi mângâia părul, obrajii, buzele. Erau identici, același păr scurt, aceleași zâmbete și ochi albaștri. Numele lor – le-a aflat în timpul acelei plimbări de o oră de-a lungul canalului – erau Gino și Alessandra. Ea, copilă cochetă a epocii jazzului, studiase în America, pe când el, teoretician pasionat de politică, fusese educat la Roma. Era prima dată când se vedeau de un an de zile. Nu era de mirare că erau atât de fericiți și jucăuși. Nu a reușit să descopere numele lor de familie, dar judecând după palatul somptuos în fața căruia i-au cerut să oprească, a presupus că familia lor era una de un oarecare prestigiu și bogăție.
Fernando nu a putut să-i uite zâmbetul zile întregi de-a rândul. Se trezea dimineața cu amintirea lui și nu putea să nu zâmbească el însuși din cauza asta.
A doua oară când Alessandra s-a urcat în gondola lui Fernando, era agitată. Se învârtea și întorcea cu disperarea omului care încearcă să scape dintr-un coșmar viu. Părul îi devenise sălbatic și lacul de pe unghii îi era ciobit. Ochii îi erau roșii și umflați. De la plâns, presupuse Fernando. Voia să o strângă în brațe și să-i spună că totul va fi bine. Știa că nu putea. Nu se cădea să se amestece în durerea clienților lui. Alessandra își tot ducea mâna la colier de parcă ar fi conținut ceva valoros – ca o promisiune – ce ar fi putut să-i aline durerea.
– Te știu de undeva, nu-i așa? L-a întrebat la un moment dat când și-a întors ochii înspre el.
– Ați mai călătorit în gondola mea, a recunoscut și a încercat să pară cât mai calm. Părea o căprioară încolțită, pe care orice mișcare ar fi putut s-o înspăimânte și să o facă să zboare peste marginea gondolei și în adâncimile nesfârșite ale canalului.
– Înțeleg, a murmurat și a strâns medalionul în pumnul ei fragil. Îți amintești de fratele meu?
– Da, părea un băiat de treabă. Semăna foarte mult cu dumneavoastră, a zis cu un zâmbet plin de blândețe.
Fernando auzi șoapte despre anarhiști și tentative de asasinare împotiva Ducelui răspândindu-se de-a lungul Canalului. Ce prostie, se gândise atunci, să crezi că asemenea lucruri ar ajunge până și la Veneția. Ochii lumii se îndepărtaseră de ea de când își abandonase independența. Acum era doar un oraș plutitor al visurilor și el, un sclav al temperamentului ei capricios. Nu și-a dat seama atunci că tinerii fanatici ai acelor zile erau sculptați în chipul și înfățișarea lui Gino. Neînfricați, pătimași și pe întreg devotați idealurilor lor politice.
A treia oară când Alessandra urcă în gondola lui, privea pierdută orizontul de parcă aștepta un semn. Părul îi crescuse și era acum legat într-o codiță. Hainele îi erau închise la culoare și avea un aer încordat, departe de fata zglobie care apăruse pentru prima oară în fața lui cu doar două luni în urmă. Părea ireală, ca o fantasmă. Acum își ținea colierul strâns în mâini și Fernando se gândi că, având în vedere cât de distrasă era, îl va pierde dacă nu va avea grijă.
Câteva zile mai târziu steaguri negre fluturau deasupra palatului familiei ei. Gino era mort. Se vorbea de trădare și influențe politice. Soldații percheziționau casa în timp ce un grup de curioși se aciuase la ușă. Alessandra era de negăsit.
Când o văzu din nou, fugea de-a lungul canalului căutându-și colierul.
– L-ați văzut? Întreba pe oricine se oprea să o asculte. Un lănțișor de argint! Frumos și vechi, cu un medalion ca o lună plină! Mai târziu o zări cutreierând străzile, tot mai descurajată, căutând fără speranță colierul pe care-l pierduse.
Fernando nu știa când sentimentele lui căpătaseră o asemenea intensitate. Când o văzuse atât de radioasă în fericirea ei? În momentul în care îl recunoscuse și inima i se oprise o clipă? Sau pentru aerul ei de detașare și dor? Suferința ei? Nu îndrăznise să-i vorbească până atunci, pentru că nu crezuse că ar merita atenția ei, dar acum primise un semn. Colierul ei era în mâinile lui.
A iubit-o și mai mult când a văzut-o stând pe acoperișul palatului familiei ei. Cu părul vâlvoi și rochia ponosită, atât de frumoasă și de sălbatică precum Veneția însăși. Era visul trecutului ei tumultuos, disperarea adormită a orașului care se cufunda în neguri.
Fernando ridică medalionul și o strigă:
– Alessandra!
Nu îi răspunse, așa că puse jos vâsla și ridică medalionul cu ambele mâini de parcă era un trofeu.
– L-am găsit! Am găsit lănțișorul!
În sfârșit îl observă.
– Colierul meu, buzele i se mișcară, dar nici un sunet nu îi scăpă din gură. Îi zâmbi, nu strălucitor ca lumina soarelui sau ca o dimineață de primăvară, ci cu un zâmbet resemnat.
Era destinul, Fernando știa, iar Alessandra se aruncă de pe acoperișul palatului pentru a-l întâlni. În medalion erau două portrete: unul al unei fete, celălalt al unui băiat. Cu trăsături identice, privindu-se de parcă ar fi fost în fața unei oglinzi, două fețe ale aceleași monede.
În acea noapte, era sânge în canal și Fernando se simți ca și Charon, purtând suflete peste apele întinate, în întuneric, printre umbre, între viață și moarte înspre viitor în sunetul marșurilor militare.