Despre riscurile mântuirii și șansa răbdării

“Problema nu este că suntem slabi sau că recădem adesea în păcat, ci vine de la o atitudine de fond: împietrirea sufletească.”

Încă din Introducerea volumului Poate fi trimis Dumnezeu în exil?, Episcopul greco-catolic de București înțelege să se situeze limpede în directă contradicție cu mentalitatea contemporană, definită fără rest prin sintagma “instant gratification“ (satisfacție imediată): “Luminată de rugăciune, prin har, buna judecată presupune asumarea onestă a unei forțe care-i conferă stabilitate în fața timpului. Această forță este răbdarea”. Iar câteva pagini mai tărziu, înaltul ierarh pune degetul pe rană în problema răului (care pe mulți îi smintește – și de obicei sminteala începe așa: De ce îngăduie Dumnezeu să…?): “Răul a fost deja biruit de Hristos, iar dacă violența lui ne surprinde este pentru a ne aminti că destinația noastră se află în altă parte”.
Într-o epocă dominată de porunca acomodării dulcege cu lumea în numele milostivirii, episcopul Frățilă se exprimă tăios-aforistic: „Nu există rău mai mare pentru Biserică decât zelul cu care încercăm să împăcăm Adevărul cu spiritul lumesc“.

Autorul nu se teme să-și caracterizeze semenii în termeni lipsiți de complezență (și asta îmi impune respect, trezindu-mi deopotrivă simpatie): “Mulțumirea de sine este, într-adevăr, o meserie profitabilă, iar dacă ceva nu merge, sunt întotdeauna de vină ceilalți!”

Portretul consacrat Regelui Baudouin I al Belgiei este emoționant și ne arată că nu ar trebui să existe nicio fisură între oficiul public și convingerile interioare: “Baudouin a știut, în misiunea sa publică, să nu-și separe conștiința de atribuțiile sale de guvernator, într-o epocă în care, din păcate, crezul interior era exilat cu cinism în forul interior, și singurul țel era consolidarea popularității”.

Păstorul de suflete își arată experiența și delicatețea sufletească într-un cuvânt de învățătură de mare folos pentru noi toți prin exactitatea diagnosticului și a remediului: “De ce ne este atât de greu să ne schimbăm inima? Din cauza fricii de a nu suferi. Ne închidem inima pentru că ne e teamă să privim, să ascultăm, să înțelegem, să vedem rostul pe care l-ar putea avea asumarea suferinței celuilalt”.

În răspăr cu obsesia modernilor pentru acumulare, lux, confort și fericire cu orice preț (îmi vine să zic: fericire obligatorie), Mihai Frățilă subliniază valoarea absolută a iubirii de Dumnezeu și a suferinței în (și împreună cu) Dumnezeu: “Să învățăm din nou cât valorează Dumnezeu pentru noi. Fiindcă molia, rugina și hoții nu vor răpi niciodată ceea ce am scris împreună cu El prin stăruință, jertfă și iubire”. Și în altă parte: “Iubirea, jertfa neștiută și dezinteresată, concentrarea pe lucruri care nu se alterează și nu pot fi răpite – toate acestea sunt semne că ducem bătălia cea bună”.

Pentru cei pasionați sau tulburați de Apocalipsul Sfântului Ioan, episcopul greco-catolic citează Catehismul Bisericii Catolice care oferă o explicație menită să răcorească mințile înfierbântate și să aline inimile temătoare: “Persecuția care însoțește peregrinarea ei pe pământ va dezvălui «misterul fărădelegii» sub forma unei imposturi religioase care le va oferi oamenilor o soluție aparentă la problemele lor, cu prețul apostaziei de la Adevăr. Împărăția nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii conform unui progres ascendent, ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănțuirii ultime a răului”.

Nici formalismul înțepenit nu scapă ochiului vigilent al autorului, care avertizează asupra consecințelor: “Dacă, încremeniți în formalism, îl vedem pe Dumnezeu ca pe o sumă de rubrici, sminteala e asigurată, iar dialogul cu Isus se pierde”. Din nou, milostivirea din oficiu față de cei lipsiți de credință și căință este pusă în lumină ca fiind lipsită de logică și de coerență evanghelică: “Isus ne spune că răul și păcatul nu pot fi minimalizate sub pretextul de a-i apropia de Evanghelie pe cei înverșunați contra lui Dumnezeu“.

Și o minunată definiție a Paștelui: “o trecere – de la întuneric la lumină, de la robie la libertate, de la moarte la viață“. Autorul o citează pe Sfânta Margareta Maria Alacoque cu un gând care ar trebui să ne lumineze viața în fiecare zi: “Dragostea Mântuitorului […] domnește în suferință, triumfă în smerenie și se bucură în unitate!“ Mai spune Mihai Frățilă foarte frumos: “A ne naște a doua oară înseamnă a privi viața cu ochii lui Dumnezeu“. Din nou, cuvânt de învățătură pentru cei descurajați sau apăsați de griji (și toți suntem astfel, nu de puține ori…): “Providența își revelează sensul de credință atunci când nimic nu este sigur, ușor sau comod pentru om“.

Referindu-se la împăratul Constantin, ierarhul greco-catolic reușește o caracterizare de excepție a personajului istoric și o definiție de colecție a oamenilor epocali: “Un mare om nu e doar un martor, ci și un judecător al vremii sale. El trăiește simultan sub vreme și deasupra ei, fiind asemenea unui colț de veșnicie răsădit în timp“.

Pericolul mortal al relativismului contemporan nu scapă privirii duhovnicești: “Constatăm azi idolatria rațiunii oarbe: totul se face cu și din rațiune, dar fără gândul la Dumnezeu. E vorba de o veritabilă psihoză care se întoarce împotriva omului, fiindcă etica nu poate exista fără morală. Fără interioritate sau repere morale, răul poate fi justificat în mod rațional”. Două exemple din trecutul apropiat: nazismul vs evrei, comunismul vs burghezi. Ambele ideologii, violent anticreștine, au justificat crima în masă prin necesitatea istorică. După mintea bolnavă a lui Hitler și Goebbels sau Lenin și Stalin, zeci de milioane de cadavre reprezintă o simplă anexă a marșului triumfal al istoriei. Ce oroare!

În lumea de azi, mulți confundă Biserica cu o instituție, iar pe Dumnezeu cu un zeu ce trebuie îmblânzit prin formule rituale. Gândind astfel, ei se situează foarte departe de adevăr. În cuvinte simple și pătrunzătoare, Mihai Frățilă își învață turma: “Nu există alt drept la mântuire decât dragostea Domnului pentru suflete. Plinătatea mântuirii este credința în Isus prin Biserică”.

Ajungem la gândul care dă titlul acestei cărți: “Atunci când cădem pradă Răului sau ne atașăm de el, comoditățile sau tabieturile ne fac și pe noi să ieșim în întâmpinarea lui Dumnezeu pentru a-l invita să plece în exil. În această lume deja străină de chemarea lui Hristos, recurgem adesea la politețe și la vorbele frumoase pentru a respinge adevărul sau a-l minimaliza”. Într-o lume tulburată de relativism, ateism, egoism și violență ne putem întreba pe bună dreptate: Ce trebuie să fac(em) pentru a dobândi mântuirea? Răspunsul îl dă Isus, prin vocea sorei Lucia de Fatima: “Jertfa pe care o cer de la fiecare este împlinirea propriei datorii și paza poruncilor, iată pocăința pe care o cer și o aștept acum“. Din nou, episcopul scrie bazându-se pe experiența sa în păstorirea sufletelor: “Problema nu este că suntem slabi sau că recădem adesea în păcat, ci vine de la o atitudine de fond: împietrirea sufletească“.

Cartea se încheie, așa cum se cuvine în cazul unui autor creștin și credincios, cu o revărsare de speranță: “Șansa răbdării este că Dumnezeu nu va fi niciodată în exil pentru sufletele care știu cât prețuiesc sângele lui Hristos și asemănarea cu El. Dumnezeu se poate întoarce atunci în patria sufletului, de unde n-a plecat, de fapt, niciodată“.

Micuța carte a episcopului greco-catolic Mihai Frățilă, deși așezată sub umbra unei întrebări neliniștitoare – Poate fi trimis Dumnezeu în exil? – este o colecție savuroasă de meditații și îndrumări duhovnicești care hrănesc, cu erudiție, luciditate și umor, tocmai speranța cititorilor săi.