Despre omul universal în secolul XXI

De la Isarlîk la Valea Uimirii.

Ce este “De la Isarlîk la Valea Uimirii“? În mod esenţial, un act de generozitate: cu o simplitate adâncă şi luminoasă, Basarab Nicolescu ne pune sub ochi, de-a lungul a câteva sute de pagini, un destin împlinit – al său. Şi ne invită pe cale: să citim, să privim cu ochii minţii, să ne mirăm, să medităm şi să înţelegem. Fie că urmăreşte acest lucru, fie că nu, gestul său este cel al unui iniţiat: nu caută să seducă, ci să arate şi să dăruiască.

Într-o lume care ameninţă să dispară prin fărâmiţare (există astăzi peste 8000 de discipline academice şi, după o butadă celebră, omul contemporan ştie “din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin”, până va ajunge să ştie “totul despre nimic”…), Basarab Nicolescu refuză deopotrivă pesimismul şi paseismul. Nici lamentarea sterilă în faţa neajunsurilor prezentului, nici exaltarea – la fel de sterilă – a frumuseţilor trecutului nu reprezintă o soluţie.

Fizicianul-filosof propune lumii de astăzi un concept-cheie: transdisciplinaritatea. Fără a îndrăzni să rezumăm gândul ardent al unei vieţi, punctăm, în folosul cititorului, câteva linii de forţă ale universului transdisciplinar: dreptul la autocunoaşterea destinului spiritual, dubla transcendenţă a omului (interioară şi exterioară), existenţa unor diferite niveluri de percepţie, “guvernate de legile transcendentale ale evoluţiei conştiinţei”, şi a unor diferite niveluri de realitate, “guvernate de legi naturale şi de logici diferite”, cercetarea transdisciplinară – “nouă viziune a unităţii în mod fundamental deschisă şi a pluralităţii infinit complexă a nivelurilor de percepţie şi a nivelurilor de realitate”, ea implică “o dimensiune verticală, orientată către o realitate multireferenţială şi multidimensională”.

Transdisciplinaritatea “exclude întoarcerea formală la o ideologie, religie sau filosofie preexistente, deschizându-se totodată către esenţa tuturor tradiţiilor existente“. Educaţia transdisciplinară “reevaluează rolul intuiţiei originare, a imaginaţiei, a sensibilităţii şi a corpului în transmiterea cunoştinţelor destinate să locuiască într-un suflet şi într-un corp“. Atitudinile fundamentale ale viziunii transdisciplinare sunt „rigoarea, deschiderea şi toleranţa“.

În fapt, trans-disciplinaritatea devine nucleul unui univers conceptual; autorul şi semnatarii Cartei Transdisciplinarităţii (bis) destinată Cercului Interior al Marelui Joc Transdisciplinar se joacă, la modul foarte serios, cu o mulţime de concepte dacă nu înrudite, oricum convergente, toate trimiţând către complexitatea realităţii – transistoricul, transtemporalul, transreligiosul, transculturalul, transnaţionalul, transcosmicul, transpoezia, transpersonalul, transliteratura, transrealitatea. „Cheia de boltă a transdisciplinarităţii este unificarea semantică şi operativă a accepţiunilor între şi dincolo de discipline“.

Cartea rememorează, cu detalii savuroase, o iniţiere şi un drum – reperele, captivante pentru oricare cititor, indiferent de vârstă, sunt trei: ctitorii (Lucian Blaga, Ion Barbu, Mircea Eliade, Carl Gustav Jung, Wolfgang Pauli, Stéphane Lupasco, Eugène Ionesco, Benjamin Fondane, Cioran), mentorii (Anton Nicolescu, Ion Grigore, Aspasia Vasiliu, Alexandru Rosetti, Werner Heisenberg) şi prietenii – aşezaţi, aşa cum se cuvine, sub semnul miracolului (pictorii Lima de Freitas, Mircia Dumitrescu şi Victor Cupşa, scriitorii L.M. Arcade, Vintilă Horia, sculptorul Victor Roman, poeţii Mircea Ciobanu, Cezar Ivănescu, Stelian Oancea şi Roberto Juarroz, criticul de artă Rene Berger, regizorul Andrei Şerban, criticul literar şi academicianul Eugen Simion, filosoful Michel Camus, traducătorul şi poetul André Chouraqui).

Capitolul care dă titlul primului volum, “Interferenţe spirituale“, oferă omului (post)modern o imagine clară şi lipsită de condescendenţă despre omul renascentist. Căci Basarab Nicolescu este un spirit renascentist: vastitatea cunoştinţelor şi a preocupărilor sale ne lasă muţi de uimire. Şi ne arată ce am pierdut în ultrarapidul şi hipertehnologizatul secol XXI.

Care sunt deci interferenţele spirituale, elementele afine cu gândirea şi opera lui Basarab Nicolescu?

Aşadar: conceptul de “niveluri de realitate“ are un precursor într-un text inedit al fizicianului Werner Heisenberg („Manuscrisul de la 1942“); în nuvela “Pe strada Mântuleasa“, Mircea Eliade “demonstrează că perioada stalinistă este o cădere vertiginoasă însoţită de pierderea memoriei istorice, de o degenerare şi distrugere a miturilor fundamentale, constitutive, vitale, de dezagregare a spaţiului spiritual românesc“; opera lui Peter Brook şi concilierea contrariilor – “reprezentarea teatrală, gândirea tradiţională, gândirea ştiinţifică: o asemenea îmbinare este probabil neobişnuită, dar în mod cert nu este întâmplătoare“; René Daumal, precursor al transdisciplinarităţii – un destin enigmatic şi exemplar deopotrivă: “omul revoltat“ – “omul ars“ – transpoezia – adevărul; aspecte inedite despre întâlnirea dintre două personalităţi excepţionale care au marcat istoria intelectuală a secolului XX – G.I. Gurdjieff şi Constantin Brâncuşi; prefaţa la volumul „Patimile“ semnat de poetul Mircea Ciobanu; prefaţa la volumul „Imperiul“, aparţinând poetului Horia Stamatu; despre picturile lui Silviu Oravitzan, Basarab Nicolescu afirmă că “în anumite condiţii ale luminii ambientale, [ele] se aprind, animate de o ciudată pulsaţie care pătrunde în interiorul meu declanşând o lumină organică şi o senzaţie de căldură, însoţite de o profundă pace interioară, cum numai rugăciunea sau meditaţia pot genera”; un elogiu adus lui Alexandru Proca – fondatorul şcolii franceze moderne de fizică teoretică; Pompiliu Crăciunescu şi transliteratura: reinterpretarea operei eminesciene prin prisma triadei “poezie – metafizică – epistemologie“; opera lui Claude Louis-Combet şi recăpătarea încrederii în cuvinte; un elogiu adus sociologului Edgar Morin care se distinge în cultura franceză prin aceea că „ia în serios, pe plan filosofic, ştiinţa modernă“; un entuziast text de întâmpinare la teza de doctorat în teologie a fizicianului Thierry Magnin, demers de cercetare a cărui originalitate este aceea “de a situa dialogul între oamenii de ştiinţă şi credincioşi în contextul filosofiei morale“; Sarane Alexandrian şi celebra sa monografie despre Victor Brauner; Jean-François Malherbe şi “confruntarea între Parmenide şi Heraclit“ sau „problema somnului şi a trezirii“, iar în limbaj transdisciplinar, „confruntarea dintre terţul exclus si terţul inclus“; Adonis şi proiectul acestuia de a scrie o Divina Comedie arabă, adică “a dezvălui, prin creaţia poetică, ceea ce se găseşte între culturi, în inima lor şi dincolo de orice cultură“.

Dintre români, se simte afin cu Mircea Eliade, Stéphane Lupasco, Horia Stamatu, Silviu Oravitzan, Alexandru Proca, Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia şi L.M. Arcade. Aspecte inedite sau ignorate din opera lor ies la iveală în paginile cărţii sale.

Periplul nicolescian printre cărţi şi personalităţi, epoci şi stiluri, idei filosofice şi teorii ştiinţifice este fascinant. De obicei, asemenea apropieri, suprapuneri şi întrepătrunderi au darul să-l deruteze pe cititor. Dar Basarab Nicolescu este limpede, convingător şi chiar prietenos cu cititorul nespecialist, şi asta fără a coborî nicio clipă ştacheta (fie sub raportul formei, fie, cu atât mai puţin, al conţinutului – chiar şi episoadele anecdotice, destul de numeroase, au un tâlc filosofic…).

Vă întrebaţi, de pildă, ce pot avea în comun un fizician laureat al Premiului Nobel (Werner Heisenberg), un istoric al religiilor care a revoluţionat disciplina sa (Mircea Eliade), un regizor faimos (Peter Brook), un iniţiat (G.I. Gurdjieff), un pictor (Silviu Oravitzan), un sociolog cu deschideri filosofice (Edgar Morin), un preot savant (Thierry Magnin), un poet transcultural şi transreligios (Adonis)…? E simplu: aceştia toţi ilustrează, prin viaţa şi opera lor, conceptul de om universal, pasionat de idei şi însetat de cunoaştere. Niciunul dintre ei nu şi-a limitat căutările şi aspiraţiile la domeniul pe care îl ilustrează cu excelenţă.

Secolul nostru, dominat de fragmentare, hiperspecializare, goană după eficienţă şi profit cu orice preţ, a ajuns la răscruce; prin conceptul de transdisciplinaritate, Basarab Nicolescu ne aminteşte de frumuseţea întregului şi ne avertizează că dogmatismul, aroganţa şi lipsa de toleranţă pot naşte conflicte al căror potenţial distructiv este imprevizibil şi incalculabil: pericolul este cât se poate de real. “Transdisciplinaritatea încearcă să creeze condiţiile dialogului. Dialogul nu există încă, într-adevăr. Toleranţa nu există încă. În sensul acesta, e o muncă imensă, trebuie să fim realişti. Fără această toleranţă, după umila mea părere, specia noastră va dispărea, va fi imposibil să stăvilim ceea ce noi numim «războiul civilizaţiilor», «războiul religiilor». E o situaţie explozivă, în fond. […] Ajung câțiva nebuni, câțiva despoţi (politici sau nu, religioşi sau nu) ca să distrugă planeta… în numele binelui, întotdeauna distrugerea s-a făcut în numele binelui. Transdisciplinaritatea vizează dialogul pentru supravieţuire.“

Demersul transdisciplinar „nu caută să înglobeze mai multe discipline, ci să deschidă toate disciplinele către ceea ce au în comun şi ceea ce se află dincolo de graniţele lor“. Fără a fi scop în sine, transdisciplinaritatea este un mijloc; mai exact, o metodologie. Dar ea poate fi, la fel de bine, un mod de a vedea lumea şi o concepţie de viaţă. Ceea ce ar îndepărta pericolele de care pomeneam anterior. Miza nu este deci (doar) filosofică sau ştiinţifică, ea este existenţială…

De la Isarlîk la Valea Uimirii continuă, în volumul al doilea, cu un mozaic de eseuri, conferinţe, interviuri şi dezbateri în care melanjul între ştiinţific şi spiritual, între cele văzute şi cele nevăzute este deopotrivă solid şi elegant, ceea ce contrazice mult trâmbiţatul divorţ al celor două.

Nivelurile de Realitate (o superbă pledoarie pentru complexitatea, ignorată astăzi, a lumii şi a omului); dimensiunea a patra (timpul); întrebări esenţiale despre Univers; ortodoxia şi atitudinea transreligioasă; originea creştină a ştiinţei moderne; Cântarea Cântărilor; neo-ateismul contemporan (derivat din pretenţia frauduloasă a ştiinţei de a deveni singura modalitate de descifrare a complexităţii lumii, dar şi o nouă religie – lipsită de Dumnezeu, fireşte…); farmecul cosmopolit, multicultural şi multireligios al Clujului; Extremul Occident (California) şi mişcarea New Age; Vaticanul şi reabilitarea lui Galileo Galilei; note despre imaginaţie, imaginar şi imaginal – iată tot atâtea motive să acceptaţi invitaţia lui Basarab Nicolescu la o călătorie culturală propusă în paginile celui de-al doilea volum al cărţii sale.

Piesa de rezistenţă a primei secţiuni mi se pare a fi mărturia intitulată “O experienţă fundamentală“ – “în 19 noiembrie 1989 spre orele 16, aproape de Notre-Dame, la Paris, s-a produs ceea ce îndrăznesc să numesc experienţa mea fundamentală. Acord atâta exactitate acestei date pentru că o consider ziua adevăratei mele naşteri. Din această pricină, am mereu o tresărire de surpriză şi amuzament atunci când mi se vorbeşte de vârsta mea biologică. Nu cred că se poate vorbi de o experienţă de iluminare, cu toate că lumina a jucat aici un rol important. Tot ce pot spune este că a fost vorba de o percepţie obişnuită, dar intensificată la un grad de neimaginat“.

În ciuda prudenţei fizicianului-filosof, experienţa relatată are toate datele unui episod de tip „iluminare“ (buddhismul zen o numeşte satori), fapt confirmat câteva rânduri mai încolo de două afirmaţii complementare: “Am fost străbătut de certitudinea că totul e fals“ şi „nu am resimţit nicio tulburare în faţa acestei afirmaţii radicale, nu am făcut nicio judecată raportată la situaţia noastră insuportabilă. Dimpotrivă, m-a încercat o bucurie fără nume în faţa evidentei frumuseţi a lumii.“

Cealaltă secţiune a volumului secund, „Fragmente“, reuneşte numeroase interviuri pe care autorul le-a acordat de-a lungul timpului în presa românească şi internaţională şi unde explică pe larg concepte precum „niveluri de Realitate“, „transdisciplinaritate“, „atitudine transdisciplinară“. Basarab Nicolescu rememorează momente-cheie ale naşterii şi extinderii mişcării transdiciplinare la nivel global: Colocviul “Ştiinţa în faţa frontierelor cunoaşterii” (Veneţia, 1986), Congresul “Ştiinţă şi tradiţie: perspective transdisciplinare pentru secolul XXI” (Paris, 1991), Primul Congres Mondial al Transdisciplinarităţii (Convento da Arrábida, Portugalia, 1994), Congresul Internaţional “Ce fel de Universitate pentru mâine? Către o evoluţie transdisciplinară a Universităţii” (Locarno, 1997), al doilea Congres Mondial al Transdisciplinarităţii (Brazilia, 2005).

Dar secţiunea interviuri poate servi, la fel de bine, ca breviar de înţelepciune… Iată:

“Prostia este un fel de accident metafizic haotic, care este foarte greu de extirpat, cu toată evoluţia omenirii, cu toată evoluţia binelui.”
„Eu am afirmat deseori că fizica cuantică poate fi învăţată la şcoala elementară.“ (de unde se vede că Basarab Nicolescu este foarte optimist…)
“Era o singură încăpere, la primul etaj, în care bunica mea îmi spunea că e interzis să merg. Mirosea foarte frumos în acel loc, acolo era o crescătorie de viermi de mătase. Cum de mic nu mi-au plăcut lucrurile interzise, am intrat bineînţeles în acea camera: spre surpriza mea, am găsit una dintre cele mai extraordinare biblioteci pe care le-am văzut in viaţa mea. Erau acolo cărţi, manuscrise, letopiseţe din Evul Mediu românesc, monezi de aur. A fost şocul care probabil mi-a determinat pasiunea pentru cărţi.“
“S-a mers prea departe cu deconstrucţia, cu dispariţia fundamentelor, cu jocurile combinatorii, cu formalizarea fiinţei umane, cu relativismul radical. Fără sens omul moare. Foamea de sens este mai aprigă ca foamea de hrana terestră.“
“Spiritul nu se măsoară în kilograme. Eminescu, Ion Barbu au intrat de mult în universalitate. Propaganda nu este o soluţie.“
“Moda filosofică este a afirma că Adevărul nu există. Nu ar exista decât adevăruri schimbătoare pe care noi le fabricăm conform voinţei şi puterii noastre. Această atitudine nu mi se pare doar extrem de nocivă, dar şi prostească, nejustificată.“
“Pentru mine credinţa fără ştiinţă este ca un surd, iar ştiinţa fără credinţă este ca un orb. Pentru ca orbul să vadă şi surdul să audă, trebuie să dialogheze. Ce vreau să spun cu asta? Ştiinţa este limitată prin metodologia sa; este, spre exemplu, oarbă la valori. Credinţa, dimpotrivă, este slujitoare a valorilor. Dar religia este surdă la natură. Natura este o putere a lui Dumnezeu care ni se oferă nouă, oamenilor, pentru a-L înţelege mai bine.“

Şi exemplele ar putea continua…

De la Isarlîk la Valea Uimirii este, dacă vreţi, povestea unui vis: reconcilierea Tradiţiei cu modernitatea, a ştiinţei cu religia, a viitorului cu trecutul, în încercarea omului de a-şi regăsi plenitudinea şi esenţa. Fizicianul-filosof Basarab Nicolescu ne transmite un mesaj al speranţei: viitorul depinde de noi. Transdisciplinaritatea este o cale spre împlinirea acestui vis.