O povață despre viață.
“Pe când eram mai tânăr aveam sentimentul că trebuie să existe un manual, care mie nu mi-a picat niciodată în mâini, care să se explice cum să te comporți, cum să râzi, ce să îmbraci, cum să stai când aștepți singur pe vreun coridor… Toți ceilalți păreau atât de naturali. Ca și când ar fi exersat împreună și ar fi știut exact ce să facă, chiar și când era vorba doar de modul în care își trec mâna prin păr… Eu mă situam la polul opus: conștient de felul în care stau sau zâmbesc, nu aveam habar ce să fac sau ce să spun în preajma unei alte persoane. Puteam doar să simt cum mă panichez. Și era îngrozitor.
Îmi imaginam ce spuneau oamenii când nu eram de față. Cum își comparau observațiile despre mine și cum eu nu mă potriveam. Sau chiar mai rău: poate nici nu băgau de seamă asta. Așa că am încercat să-mi ridic standardele: am început să port ce purtau ei, să spun ce spuneau ei… Mi-am notat chiar și “Zâmbește mai mult!” pe hârtii autocolante. Iar peste o vreme, chiar a început să funcționeze, într-un anume fel: am construit o versiune a mea care “să se potrivească”. Orice ar însemna acest lucru.
Dar pe măsură ce înaintam în vârstă, tiparele au continuat să se schimbe și îmi cereau din ce în ce mai mult efort pentru a tot continua să le învăț. Pentru că eu eram în continuare blocat în problema de la care începuse totul și pentru că eram îngrozit de momentul în care trucurile mele vor înceta să funcționeze.
Cred că mi-a luat prea mult timp pentru a învăța ceva: că până și gândul că ar exista ceva numit “a te potrivi în tipare” și că ar fi ceva ce poate fi învățat și exersat este un înveliș foarte subțire în comparație cu cine ești de fapt. Și că modul de a te comporta natural – așa cum eu îmi dorisem atât de mult să mă comport – este acela de uita ceea ce încerci să fii în ochii celorlalți.
Iar dacă există un manual care să te învețe toate acestea, probabil că va trebui să îl scrii chiar tu.”
O poveste în carton istorisită de către ZeFrank.
