Capodopera absolută a genului epistolar românesc.
Câteva fragmente din scrisoarea pe care Ion Luca Caragiale a trimis-o prietenului său, doctorul Alceu Urechia (fiul lui V. A. Urechia), pentru a istorisi pățaniile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea atunci când acesta l-a vizitat la Berlin (în martie 1905, Caragiale se “exilase voluntar” în Berlin, oraș în care va rămâne până la moarte).
Berlin-Wilmersdorf, Preussishestr. 10 Joi, 7/20 iulie 1905
Dragă Alceu,
Am pățit mai zilele trecute o mare rușine. Să tac și s-o înghit? Greu – și ar fi și păcat! Mi-ești prea bun prieten – așa cel puțin mă măgulesc a crede și sper că nu mă-nșel – ca sã nu ți-o mărturisesc, așteptând cu încredere de la tine un răspuns de mângâiere. (…)Am compromis Berlinul, compromis imperiul și nația germanilor, compromis pe mine, compromise familia mea, în fine!
Barbu!… Barbu, în trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputației naționale germane – eu l-am îndemnat să treacă pe aici!
I-am ieșit, joi 23 iunie, întru întâmpinare la gara de la Breslau… Era – binișor… intrăm în vagonul restaurant ca să dăm drumul încoace. Berea – “iar caldă”! De când a intrat (azi-dimineață) pe teritoriul german, nu s-a învrednicit să găseascã un pahar de “ber’rece!” (o înjurăturã la adresa nemților ca entitate națională. Dar, ce să facem? rece, caldă, alta nu e; asta este; datoria ne calcă s-o bem ș-așa; și tragem și tutun.
Cum a scăpat nejupuit onorabilul domn Metzentin
(…)Am ajuns la Berlin. De acuma, țin-te! Administrație, armată, arte, științe, litere, tramvaie, drumuri de fier, birjari, chelneri, frizeri, public, prăvălii, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapă, ca prin minune – apa; nu-nțeleg de ce.
Începem de vineri dimineața. Vezi-ne de acolo, pe mine, domnule doctor, ce figură fac eu, mă rog, la d. Meister Metzentin, frizerul meu, ceva mai mult, vecinul meu, când Barbu, pe care l-am recomandat ca “Herr Professor”, răcnește că-l jupoaie! Uite-l cum aleargă de colo pânã colo, cu bogata lui capelură vâlvoi, săpunit, cu șervețelul la gât, văitându-se, și-n ruptul capului nu mai vrea să se lase “torturat”, “…lui de neamț stupid!”.
Meisterul, scrupulos, vrea să-l apuce să-l puie jos; Herr Professor țipă și nu se lasă, Doamne ferește! Furie mare…
— Mersi, destul, maiher! …ta de neamț stupid! M-ai omorât, domnule!
Și, ce e drept, dl. Metzentin, de fel nu prea deștept, face niște ochi de adevărat stupid. Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reașează oftând greu și se mai lasă săpunit încă o dată, mai bine. Neamțul ascute briciul, și iar începe supliciul. La fiecare trăsătură, clientul face pe scaun niște contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experiența de execuție prin electricitate. Dar, Gott sei Dank, am ajuns la cioc: aici trebuie să lucrăm cu foarfeca. Țac! odată neamțul. Aș! pacientul se ridică-n picioare exasperat: “Pardon, maiher!” smucește instrumentul din mâna călăului și-ncepe să-și potrivească singur țăcălia. Iese nițel mai mică la stânga, o mai ciupește la dreapta, iese mai mică la dreapta etc. În fine, “Hai sictir!” trântește foarfeca – cât pe-aci să facă praf borcănelele negustorului, se uită placid în oglindă, dă din cap, și pe urmă din buze:
— Mort!
Apoi, către mine:
— Cât să-i dau nenorocitului ăstuia?
— Taxa e de 20 pfenigi, dar… fiindcă l-ai cam mâhnit pe bietul neamț, poți să-l mângâi cu 30.
Îi dă lui maiher cât îi dau eu pentru o lună de abonament, două mărci, taxa înzecită, și plecăm. De atunci, mereu mă-ntreabă dl. Metzentin, când mai vine Herr Professor; care i-a plăcut mult: “Sehr or’ginal”.
“Mprț!… Stupizi!… Nu vezi, mă, că sunt imbecili?! N-au talent, mă!”
Acuma, vezi-ne, mă rog frumos, d-le doctor, în vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trăsura și ne dăm jos, ca să fiu eu supus la un sever examen de silvicultură și cum dl. profesor, triumfător asupra ignoranței mele, îmi arată cu bastonul una câte una toate deosebitele esențe:
— Ăsta e brad, boule! Ăsta mesteacăn, ăsta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oțetar, jugastru, plută, plop, alun, corn, salcâm turcesc, tei popesc, lemn jigărit, lemn-câinesc, lemn păduchios, râia-pădurii – und so weiter.
Eu urmez cu atenție, iar birjarul privește la noi cu mult respect, crezându-ne negustori străini, veniți să luăm în tăiere pădurea împărătească a orașului. Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figură facem în fața Reichstag-ului (Parlamentul imperiului) între statuia lui Bismarck și Siegessäule. Eu stau umilit, ca un școler, mă rog, iar dl. profesor mă muștruluiește la estetică: făcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi arată (“Uite, boule!”), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.
— Il a voulu faire grandieux… Mprț!… Stupizi!… Nu vezi, mă, că sunt imbecili?! N-au talent, mă!
Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pieței… Și așa, încep câțiva nemți curioși și niște “engleji” travellers, o familie numeroasă, să se strângă împrejurul nostru și să ne admire. Englezul cel bătrân închide Baedeker-ul și toți ne ascultă cu luare-aminte. Asta încordează verva profesorului, care continuă, ridicând și mai solemn tonul:
— Imbecili… Și vor sã facã în mare!… Il veut pettre plus ho que leur kiou. (Textual și fonografic garantat.)
“Englejii” noștri probabil nu înțeleg franțuzeste: nici cea mai palidă încruntătură măcar.
— Dar, îndrăznesc eu, trãgând cu coada ochiului la cartea de sub subțioara milordului, am vãzut în Baedeker…
— Baedeker e stupid!
Un gest foarte larg cu bastonul… “Englejii” fac niște ochi mari: parcă ar înțelege ceva.
— Dar, adaug eu prostește, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez, un cunoscut critic de artă – Desfontaines.
Dl. profesor, impacientat de atâta stăruință, foarte sever:
— Nu fi bou!… Uite, mă! uite, mă! uite, mă!
Și, lucrând foarte volubil și larg cu amândouã brațele, m-ajunge cu mâneca stîngã peste obraz și-mi zboarã ochelarii cât colo; îi culeg repede… M-a chiorît! un geam spart țãndãri. Toatã lumea ne face mare haz.
— Haide, Barbule…
Și pornesc; dar el m-apucă de braț, mă-nvârtește-n loc și iar… pettre!
Am isprăvit conferența asupra Reichstag-ului. Dăm să intrăm pe Unter den Linden. Englejii dupã noi… Nu mai pot de necaz insularii, se vede bine, că nu ne pricep frumoasa limbă maternă:
— A beautiful language indeed!… very beautiful!
Poarta de Brandenburg… Măiculiță! ce iritațiune! ce nobilă indignare și ce înjurături!
— Partenonul și Tezeionul lipite! îngemănate! Asta e prea mult! …lor de nemți stupizi!… Mizerabilii!
Cumplitele bucate nemțești și nefericirea doamnei Caragiale
Câțiva pași pe Unter den Linden, unde sunt “mai mulți tei jigăriți decât popești, și pe urmă arini, paltini” etc. și ne răzbește foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: “Ei! maiher!”.
Acasă:
— Ai un moment răbdare, se fac numaidecât ochiurile… Stai nițel…
— Nu stau! Mi-e foame!
Și fără să mai scoatem pardesiul, atacăm fioros o ridiche mare de Bavaria, foarte necăcioasă (specialitate), tăvălind-o prin solniță.
— Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucătărie… Mi-e frică, Doamne ferește, de vreo apendicită! Slava Domnului! Vin ochiurile cu mămăliguță și brânză de burduf și după ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsă de un frumos succes.
Ochiurile – “prea răscoapte”. Mămăliguța – “prea pripită”. Brânza – “iutiță” (figura autoarei). Peștele rasol — musafirul îl miroase de-aproape de tot și parcă s-ar cam strâmba.
Madame Caragiale (très piquée): E proaspăt Barbule, vai de mine! L-am cumpărat eu azi-dimineață: era viu; uite așa se bătea și l-am fiert eu în persoană…
Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspăt soro, dacă zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu știi să-l fierbi! E crud.
Îmbucă, clefăie și scuipă în taler:
— Nu mâncați, copii! e mai tot crud, când vă spun eu… păcat!
Și, spre pedeapsă, peștele crud sufere tortura cuțitului, spre a i se alege părțile oarecum mai admisibile.
Ciulamaua “lăbărțată, nu destul de închegată și de prăjită, rumenită!”.
— Să te-nvăț eu să faci ciulama, neică! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.
Friptura de porc (altă specialitate locală, să juri că e piept de curcan) “n-are a face cu purcelul nostru românesc de casă”… Berea (iarăși o specialitate, Pfungstaedter Export-Bock, articol hors-concours, finisim) – “n-are a face cu berea franceză St.-Jean”. Piersicile — “mălăiețe”. În fine, șvartul – “apă chioară”. Îmi pare rău; dar la urmă, gândesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale – care rămâne foarte tristă de nenorocitu-i debut.
Am dejunat. Dacă ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi băut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decât vreo zece sticle, a 700 gr.
“Muzeuri serioase n-au măgarii ăștia?”
După amiază.
Intrăm pe un mare bulevard — Kurfürstendamm. Ne oprim în fața unuia din magazinele de lux, așa-numitele Kunstausstellung, unde se expun noutăți artistice — autori de toate națiile. La un geam enorm de cristal (vreo cinci metri lățime și cam tot atâta-nălțime), fel de fel de figurine, porțelanuri, picturi și aquarele. Începem lecția de estetică cu bastonul… Mișcare indicativă foarte pronunțată: o semnătură franceză; un cer cu “clocoteală” de nori, pe o mare “îndârjită” – perspectivă “sinceră”!
— Uite, mă, boule!
Și, amăgit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu vârful bastonului în geam. Mi s-a tăiat inima: ăsta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 mărci!… Dumnezeule! din ce am scăpatără! Herr Professor s-a schimbat și el la față grozav. S-a uitat repede la vârful bastonului și, scurt mișcarea! întorcându-se cu spatele la marea îndârjită, l-a înțepenit în trotuar. Apoi, deodată, către mine, care încă țiu mâna pe bătăile inimii:
— Ia ascultă-mă, nene, ce mă tot porți pe la prăvălii? Muzeuri serioase n-au măgarii ăștia?
— Ba da.
Și-ncep a-i enumera, după Baedeker, toate muzeurile, pe care eu nu le-am văzut.
— Nu vreau clasic, domnule! nu-nțelegi? Vreau sã văz de ce sunt dumnealor capabili.
— Atunci, hai la Național-Galerie – moderni.
— Du-mă acolo! Ce mă tot porți de colo până colo?
Acolo…
— Arată-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atâta caz.
Mă rog de gardian să mă-ndrepteze.
— Uite-l, Barbule.
Un pas mare înapoi, o încruntătură, cu mâna la sprâncene en guise de visière; apoi o ricanare fioroasă:
— Ăsta e Menzel?… Hahaha! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Ăsta?…mă-sii de stupid!
Scuipăm pe Menzel și ieșim foarte scârbiți.
…Dar Domul cel nou? – Mai stupid decât Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? – Iar pettre! Dar restaurantele de lux, așa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung – Unde nu se pomenește bere?… Dar băcăniile? Auzi d-ta să nu-ți taie, așa de gustare, câte un mezel, la odăiță, cu un miș-maș!…
Foarte obosiți, trecem prin câteva berării; la fiecare, două-trei halbe… Proastă – peste tot.
“De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stupizi, mă!”
(…)Dar noi stăm de vorbă și sunt 6 trecute: s-apropie ora despărțirii… Barbu își ia adio de la copii și de la Didina, care rămâne inconsolabilă de completul ei fiasco: despre apartament, niciun compliment; despre mine, chiar din contră, iar cât despre arta culinară… mprț!
Trenul pleacă la 10 seara. Mai avem așadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionați și cam prea neprimeniți în costumul nostru de traveller… Să prânzim la Grădina Zoologicã, peste drum de gară. Lăsăm bagajele la dl. Gusti acasă, aci aproape și mergem la grădină.
Duminică seară. Public endimanché circulã ca la orice Promenade-Conzert, încet-încet, în masă compactă. Dar avem noi vreme de pierdut? Dăm din coate ca la școala de natație; spargem valurile mulțimii și, cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasă (Etablissement de tout premier ordre)… Iar Weinrestaurant! — D-abia găsim loc, înghesuiți între o lume foarte elegantă. Chelnerul nostru, un adevărat secretar de ambasadă de cel mai sever stil… Bătăi strașnice cu cuțitul în serviciul de muștar.
— Pleacă trenul, domnule!
Eu zâmbesc zaharisit. El, vânăt suprem:
— Ascultă-mă! Înțeleg să mă faci ridicul într-o cafenea infamă de femei pierdute; dar, față de domnii (și arată cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!
Se scoală să plece, turbat; dar își ia repede seama și s-așează iar la loc — mai vânăt decât cum se sculase.
…Și secretarul de ambasadă tot nu vine!… Dar pare că, iată-l. Pășește calm. Ce flegmă diplomatică!… A! de ce n-are, mizerabilul! două mame – trei!… Ne aduce două butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheață, în găleatã de argint, și apă minerală.
— Să-mi dea orice, mă! fie și… (figura d-lui dr. Gusti), numai să nu mă chinuiască! Sã-mi dea degrabă! Înțelegi bine că nu vreau să scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de copilul meu! nu-nțelegi?
O porție de șuncă și alta, pe nemestecate… și una de saumon de Rhin fumé… Atacăm eroic cu furculița… Malheur!
— Saumon-ul ăsta e vechi, mă! pute!… Să nu mă-nvățați și la saumon! eu îl miros, nu cu nasul — cu furculița!
— ?!
— (crescendo con furore) Pute! pute! p u t e !
Și-ncepe să risipească, cu furculița, nevinovatele feliuțe trandafirii, afară din talerul de argint. Apoi o mutră acrită ca de un oribil dezgust:
— Mâncați-l voi, dacă vreți!
Dl. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoală și se face că merge să caute undeva ceva prin vastul stabiliment; dl. dr. Gusti, tânăr ageamiu, rămâne cu gura căscată, cam tremurând de un fel de vagă frică; eu, bătrân hârșâit, mă uit la atâta lume frumoasă; Barbu strică așa vin cu apă; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului – ba și oarecari pufneli, destul de discrete – în vreme ce banda militară urlă, cu o ferocitate în adevăr catolică, conjurația din Hughenoții… Dumnezeul meu! ce situațiune! Infern și maledicțiune!
Mâncăm și noi cu sulița-n coaste, fripturile sosite la potrivită vreme. Am sfârșit… O pauză… Gazuri…
— Are ăsta… șampanie?… (duios) Iancule! a’s’bem o șampanie!
— Nu! zice Iancu, că pierdem trenul! (à la Nottara) Te așteaptă copilul tău! nu-nțelegi?
Vreau sã plătesc. Îmi dă peste mână și-mi risipește pitulele. Cheamă pe maiher și-i aruncă o piesă de 20 mărci; toată socoteala 16 mărci, 40 pfg.
— De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stupizi, mă! (iar gazuri) …lor de nemți!… (Oftând) Iancule!… a’s’bem o saap…
— Nu se poate, zice Iancu, gândind cu groază la ce primejdie s-ar expune.
Ne-am ridicat. Dl. dr. Gusti a mers înainte sã ia de-acasă bagajele traveller-ului și să le dea pentru wagon-lits în primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la gară. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. “Rece, da’ nu face p’àle… nu e șampanie! …”.
Iată trenul… Einsteigen bitte! Ne pupăm cu muci și ne despărțim foarte lăcrimoși. Plecat!… Păcat!… Dd. d-ri și eu ne uităm lung unul la altul multă vreme, până să ne dezmeticim, aiuriți de trecerea meteorică a acestui phénomène vivant, prin capitala germană… Vertiginos… Grandieux!
Am ostenit. Iartă, scumpul meu amic, că a abuzat de prețioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te îmbrățișază,
al tãu,
Iancu
(sursa: I.L. Caragiale – Cele mai frumoase scrisori)
Notă: subtitlurile ne aparțin.
Vlahuță, Caragiale și Barbu Delavrancea (foto: Wikipedia)
