Cinismul antic vs. cinismul contemporan

Ironia antică a fost înlăturată de simpla obrăznicie în întunericul de după apusul curiozităţii…

Criza gândirii de astăzi  este născută din inflaţia retoricii goale din discursurile universitare, dominate de conformismul ideii prefabricate, unde obiectul reflecţiei se identifică cu ideologiile oculte sau unde se confundă erudiţia pseudo-savantă cu exerciţiul judecăţii critice.

Această criză nu mai poate fi o surpriză după constatarea că filosofia nu mai face faţă sfidării lansate de cea mai radicală lucrare a omului – cea angajată în genetică şi informatică -, vizând pe de-o parte “modificarea umanului” (bagajul său nativ) şi, pe de altă parte, înlocuirea (întotdeauna posibilă) activităţii umane prin programul unei maşini.

Lumea virtuală, a informaţiei pure, îţi poate induce o curiozitate contaminantă, dar cinică, te poate lăsa să pluteşti în insuficienţă. Curiozitatea, una dintre dorinţele capitale de-a afla ale modernităţii timpurii, a devenit, odată cu secolul al XIX-lea, o pasiune populară. Aşa se face că emisiunile ştiinţifice au fost întrerupte destul de repede în beneficiul  unui bâlci lacrimogen.

Cinicul antic profesa o anume indiferenţă, el  îşi păstra o demnitate anume. Cinicul contemporan, cel cu fibra moale, a descoperit că la antipozii curiozităţii nu se află indiferenţa, ci lehamitea. El nu se mulţumeşte să fie (doar) detaşat, ci respinge sau perverteşte ştiinţa, o ignoră activ sau o banalizează dincoace de orice închipuire. Proliferează o psihologie a dezgustului faţă de întrebările despre noi înşine şi despre lumea noastră.

Ironia antică a fost înlăturată de simpla obrăznicie în întunericul de după apusul curiozităţii. Este nevoie de ascetica renunţare de la erzatzul afectiv al mascaradei sociale, dispreţul faţă de isteria neputincioasei bătăi din picior. Cinismul poate aduce cu sine acel spor de luciditate, care amplifică gravitatea destinului, îl purifică de mofturi, îi dă adâncime şi relief, refuzând vălurile iluzorii pe care simţul comun le aşază pudic peste tragismul existenţei.

Într-o societate care a închiriat firmamentul pentru a-şi face reclamă, într-o lume pe al cărei cer se lăfăie aiuritor inscripţiile ipocriziei, anulându-i adâncimea prin frenetice orgi de lumină, cinicul se străduieşte să recupereze întunecimea originară. Este acea beznă unde mai pâlpâie  eternitatea constelaţiilor, în care ne mai surâde cu o amară blândeţe Calea Robilor (Calea Lactee), zodia noastră tragică şi fastă totodată. Este necesară indispensabila modestie în faţa destinului, alegerea firească a câinoşeniei ca blazon al eroismului în plin dezastru.

Primejdia care ne paşte este că vom începe să ne mâncăm unii pe alţii.

Diogene Cinicul (pictură de Jean-Léon Gérôme)