Grație dinastiei regale, a celor patru regi care au fost în fruntea țării și în slujba ei vreme de aproape 80 de ani, Principatele Române și România au trăit, poate, cele mai însemnate momente din istoria lor, independența, marea unire și tot ce a însemnat începând cu sfârșitul sec. XIX modernizarea țării și punerea ei pe harta respectată a Europei.
Nu mă întreb cum ar fi arătat astăzi țara dacă dinastiile regale în succesiunea lor nu ar fi avut marea sincopă istorică din 1947 și până nu de mult, las în seama istoricilor să răspundă la această tentantă și grea întrebare.
Misiunea mea ca părinte în relația cu copiii mei ei este, în vacarmul lumii de azi, de a înțelege cât mai adecvat marile momente, cel putin din istoria ultimilor 200 de ani.
Aș vrea să le povestesc copiilor mei că regii și reginele, prințesele și prinții nu există doar în povești, acolo unde totul pare luminos și unde binele învinge răul de fiecare dată, ci și în viața reală și as vrea să le spun că Regele Mihai, cu care noi am avut privilegiul de a fi contemporani, a trăit ca un om, cu bune și (g)rele viața, dar atât de nobil, atât de demn, încât povestea lui se va adăuga în scurt timp atâtor povești scrise despre regi și regine încât va deveni aproape ireală.
Le voi spune copiilor mei, seara, când toate atipesc în liniște, că Romania a avut patru regi care și-au iubit țara mai mult decât pe sine, deși doi dintre ei nici macar nu s-au născut pe pământ romănesc.
În fața morții întristarea este firească pe cât de firească este bucuria inaintea nașterii unui copil, însă dincolo de amarul întristîrii rămânem, în urma mortii ultimului Rege, cu o lecție frumoasă predată de-a lungul a 96 de ani de viață. O lecție mare cât un secol, pentru multe generații de acum înainte, despre demnitate și discreție, despre credință și sacrificiu, despre cum să îți iubești țara chiar și atunci când ești alungat din mijlocul ei, despre cum să te porți, discret și blând, când cei din jurul tău se poartă, fără urmă de nobilitate, nedemn și urât, despre cum se însingurează uneori regii chiar și atunci când sunt adorați de milioane de oameni.
Le voi spune mereu copiilor mei să învețe limbi străine și, în tot noianul de informații și lecții primite la școală sau în afara ei, să nu uite nicicând să învețe istoria adevărată a țării în care trăiesc, pentru ca atunci când ei vor fi mari să povestească peste tot în lume, cu seninătate, despre locul în care s-au născut. Și sa nu uite, chiar și atunci când totul în jur pare a fi un joc al uitării, că regii noștri, Carol I, Ferdinand, Carol al – II = lea și Regele Mihai au trăit, cu tot ce este omenesc, iubindu-și țara cu inima credincioasă fiind în slujba intereselor ei și au făcut toate acestea nobil încât viața lor s-a preschimbat într-o poveste.
Atunci când nu am știut să-i respectam îndeajuns pe cei care ne-au arătat grija și afecțiunea lor, pe bunici, pe părinți sau chiar pe regi, mai avem, chiar târziu, după dispariția lor, șansa de a le păstra o memorie frumoasă și cum altfel mai nobil, decât trăindu-ne viața în perimetrul acelor repere care, indiferent de vreme, de istorie, de conjuncturi (ne)favorabile, ne definesc ca oameni.
Cele mai frumoase teritorii ale sufletului nu pot fi cucerite altfel decât prin bunătate.
