Un anunț matrimonial din anul 1909.
“Recerința principală: cât de puțin să știe căsni pianul, dar cu atât mai bine înverti lingura la foc.” 🙂
Și, pentru a nu vă face o idee greșită, câteva precizări:
pe atunci, ofițerii români se puteau căsători doar dacă primeau de la superiorii lor autorizația de căsătorie, iar aceasta era condiționată de un “Certificat de moralitate” al viitoarei soții și de zestrea acesteia. Potrivit “Legii căsătoriile militare”, lege intrată în vigoare pe 3 martie 1900, certificatul de moralitate trebuia semnat de cinci persoane care o cunoșteau bine pe viitoarea “doamnă ofițer”, iar rolul său era acela de a scoate în evidență reputația socială de netăgăduit a acesteia. În ceea ce privește zestrea, existau și aici prevederi clare: viitoare doamnă trebuia să dețină o sumă de bani care să poată asigura o dobândă anuală de 2.500 de lei în cazul în care se mărita cu un locotenent și de doar 1.500 de lei în cazul în care se mărita cu un căpitan. Atât veniturile viitoarei doamne cât și Certificatul de moralitate erau mai întâi verificate de Comandamentului Corpului de Armată care, dacă totul era în conformitate cu cerințele legii, emitea autorizația de căsătorie pentru ofițer. Nu în ultimul rând: ofițerii (sau subofițerii) nu aveau voie să se căsătorească până nu împlineau 23 de ani, iar ofițerii care încălcau aceste prevederi erau dați afară din rândurile cadrelor militare și riscau să fie trimiși în fața Consiliului de Război. (Iar dacă vă interesează cât reprezentau 6.000 de coroane la acea vreme, puteți afla de aici.)
