În cele din urmă, ce reprezintă cartea? Și care este valoarea acesteia?
Sunt întrebări la care, în cele mai multe cazuri, ne grăbim să răspundem. Și răspundem emoțional. Uitând că, în sine, cartea nu reprezintă mare lucru.
În mod obișnuit, cartea este un simplu obiect: este doar suportul actului creativ și nu creația în sine. Și, tot în mod obișnuit, noi suntem cei care dăm valoare cărților, prin sentimentele pe care le atașăm paginilor. Fapt care face ca valoarea lor reală (valoarea și nu prețul) să fie o noțiune foarte subiectivă: ceea ce prețuiește unul, poate fi simplă maculatură pentru altul, iar ceea ce unii cred că este de necitit, poate fi pentru alții o capodoperă.
Astfel, deși călătoria lor prin lume este similară, harul cărții diferă de harul scriiturii pe care o conține: în posesia unei scriituri intri cu adevărat abia atunci când începi să o reimaginezi, în timp ce în posesia unei cărți intri cu adevărat abia în momentul în care începi să-i depozitezi între pagini emoții care au mai mult o legătură directă cu tine, decât cu conținutul său.
Este, în cele din urmă, motivul pentru care în timp ce scriitura poate deține un om (îl poate obseda, bântui, urmări o viață întreagă), cartea poate fi doar deținută de om. Și este motivul pentru care un bun cititor de carte nu trebuie neapărat să fie un bun posesor de carte. Și invers.
Ba chiar mai mult: în timp ce de o carte poți scăpa așa cum scapi de o haină veche, o scriitura sfârșește prin a face parte din tine. Ceea ce înseamnă că, în mod esențial, fiecare dintre noi este omul câtorva scriituri. Scriituri pe care le caută, uneori fără să știe, așa cum și ele îl caută, tot fără a-l ști. Scriituri pe care, cu puțin noroc, destinul i le va scoate în cale.
(În imagini: instalații din cărți vechi realizate de artista spaniolă Alicia Martin)
