”Carpe diem” trebuie să fie crezul meu,
căci clipa mea de fericire e atât de scurtă,
iar regretul neputinței de a o prelungi
mă chinuie timp nesfârșit.
Ca, totuși, sa apară o altă șansă
la fericire,
poate ultima,
care să mă găsească în somnul
unei fericiri demult apuse.
Iar eu să mă trezesc
abia când și asta s-a destrămat,
și n-a mai rămas decât aburul ce mă învăluie
și-mi slăbește acuitatea,
din ce în ce mai mult,
ca să nu mai detectez
șanse ce rătăcesc
și obosite
se risipesc când eu încerc
disperat
să-mi descleștez degetele amorțite
ce nu mai știu o altă poziție
decât cea de strânse în podul palmei.
