“Povestea lui Harap-Alb e un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește de sub orice strai și la orice vârstă.” (G. Călinescu)
Prăbușit și înghesuit de balaurul unei grave amenințări, ești silit, uneori, să faci un compromis. Semnificația termenului o găsim în DEX: “Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie.”
În compromis, conjunctura accentuează condiționarea, inconfundabilă moral, care te împiedică să te mai poți privi în oglindă – în ochi – în oglinda propriilor ochi. Aceștia devin proprietate comună cu cei ai îngerului, pentru că îngerul tău “cu proprii ochi te privește întotdeauna”.
Dar, se zice că pentru a trece puntea, musai trebuie “să te faci frate cu dracul” – figură negativă prin natura sa – cunoscut ca mare amator de hoinăreală pe planetă “în lung și-n lat”, după cum el singur mărturisește în Prologul din Faust-ul lui Goethe.
Prima ipostază pământească a indezirabilului personaj, ce cu grăbire trebuie denunțat, ar fi Omul Roșu. Împăratul Roșu punea condiții insurmontabile lui Harap-Alb. Prâslea se face, dintr-o vitală nevoie, și din mare inocență, “frate” cu Spânul (încă unul dintre travestiurile folclorice clasicizate ale diavolului) ca să poată ieși din fântână (poarta celuilalt tărâm, al morții, unde îl prinsese în capcană vicleanul însoțitor de drum), iar prețul înțelegerii este egal cu pierderea statusului de om liber.
Pentru a nu-și pierde viața, fiul împăratului își vinde libertatea Spânului și devine slugă, astfel, pe drept numit Harap-Alb. Aici, ieșirea din fântână înseamnă trecerea punții buclucașe. Pentru a-și redobândi condiția inițială, fiul împăratului – ajuns Harap-Alb – are de biruit o serie de încercări, echivalând cu izbânda în lupta crâncenă a vieții. Lecția esențială ne învață că obstacolele pot fi depășite numai cu ajutorul bunilor prieteni, câștigați cu proba omenească a generozității.
Tipul de rămășag “să te faci frate cu dracul ca să treci puntea” va fi întotdeauna păgubos. Da, treci puntea, dar rămâi definitiv frate cu “Ducă-se-în-pustii”, căci o asemenea înrudire este perenă, iar trecerea punții – în atare condiții – aruncă omul normal în infernul neliniștii, al zbuciumului necontenit.
Așa fiind, rostim rugăciunea Domnească: “Tatăl nostru, carele ești în Ceruri…” și vom înțelege că oricare dintre noi poate să se ferească de prezența Necuratului. E bine să ne asigurăm, în fiecare dimineață, de compania îngerului pentru a putea păși pe puntea zilei.
Să privim cu încredere în oglinda sufletului, salutând viața, și, din imaginea reflectată, să ne lumineze ochii împrumutați ai bunul tovarăș de drum… îngerul.