Când liniștea ajunge teroare

A Quiet Place.

Surprinzător sau nu, un film horror american dezvăluie… tăcerea. Poate că era vremea, după atâtea zgomote ale genului. Anchilozat în tiparele poncifelor anilor ’80, grație ingeniozității noului val de realizatori, genul H e reîmprospătat (Get Out, It Follows, Don’t Breathe, The Witch au schimbat regulile în zona filmelor de serie B). Desigur, o astfel de modificare s-a produs și prin implicarea marilor studiouri de la Hollywood. John Krasinski a convins Platinum Dunes, societatea lui Michael Bay – specialist în remake-uri după filme horror – să investească în rețeta sa pentru A Quiet Place. S-ar putea spune că muțenia repoziționează un gen al cinemaului. Miza e susținută și de motivul naturii care poate fi adăpost sau pericol, în funcție de atitudinea personajelor.

În recenta peliculă, a imaginat o lume dominată de monștri care ucid ființele omenești la cel mai mic zgmot. Însuși realizatorul a întruchipat un patriarh îndurerat după moartea unuia dintre copiii săi și care se vede nevoit să își țină departe de pericol restul familiei. Prin urmare, A Quiet Place se situează între două poziții destul de greu de conciliat: cinemaul independent și genul horror. În primul caz, lumea în care trăiește o familie obișnuită devine teritoriul fantomelor și al liniștii impuse (regulă absolută), iar sunetul îi poate transforma în niște proscriși ai sorții.

Actor, co-scenarist și realizator, John Krasinski încearcă să exploreze situațiile-limită în care se trezesc pământenii invadați de niște creaturi extraterestre.  Spectacolul liniștii (auto)impuse indică puterea de sacrificiu, efortul de a-ţi păstra umanitatea şi stăruitoarea dorință de a-i proteja pe cei dragi. Astfel, A Quiet Place se deosebește de alte filme horror din simplul motiv că relevă evoluția unor personaje.

Pelicula semnată de Krasinski este, atât o dramă de familie, cât şi un horror eficient (chiar reuşeşte să sperie); ambele direcţii funcţionează și fuzionează. Așadar, acțiunea se derulează în anul 2020, într-un decor postapocaliptic. Terra a fost invadată de extratereştri orbi, dar cu un auz extraordinar ; la cel mai fin zgomot, orice om poate fi sfârtecat. O familie cu doi copii duce o existență izolată, într-o deplină liniște, de teama că o amenințare nevăzută – care atacă la cel mai mic sunet – îi va nimici. În aceste condiţii, tatăl (Krasinski), mama (Emily Blunt), fiica (Millicent Simmonds) şi fiul (Noah Jupe) încearcă să supravieţuiască, la ferma familiei, o provocare de dimensiuni uriașe, mai ales că mama este însărcinată, iar sorocul se apropie. Tensiunea e menținută, iar misterul își dă mâna cu groaza, într-un veritabil rollercoaster senzorial, de aceea se impune vizionarea într-o sală de cinema, deoarece îi sporește valența de film “de concept”.

Înfăţişarea creaturilor, aptitudinile şi ferocitatea lor alimentează energia horror a filmului, dar puterea şi eficienţa sa se regăsesc în alegerile şi deciziile pe care le iau personajele. Tatăl gata de orice pentru a-şi păstra familia în viaţă devine unul dintre cele mai îndrăgite personaje. Încă de la început, este evident faptul că el ştie ce face, din simplul motiv că familia sa reprezintă singurii supravieţuitori în acel decor postapocaliptic. Permanent, ei sunt ajutaţi de mecanismele ingenioase de avertizare. Bunăoară, în tăcere deplină, membrii familiei se străduiesc să ducă o viaţă cât de cât de normală. Camera de filmare a lui Krasinski ne livrează cu atenție toate aceste detalii pentru a ne avertiza asupra pericolului nerespectării oricărei reguli. Presiunea liniștii amintește că ființa umană trăiește în preajma miracolului tăinuit de …sunet. Lecția cea mai importantă, este oferită de tatăl- erou care, într-o lume monstruoasă, îşi asigură copilul că este în siguranţă, când toată lumea a depus armele, el stă drept şi priveşte pericolul în față, într-o adevărată pildă vie despre demnitate.

Măiestria lui Krasinski se regăsește și în distribuirea judicioasă a actorilor, dar și în echilibrarea tăcerile ameninţătoare cu atacurile asurzitoare.  Cuplul pe care îl formează cu Emily Blunt (partenera sa de viață în realitate) funcționează perfect și pe ecran. Expesivitatea actriței în scena nașterii din cadă menține tensiunea și angoasa la cote înalte.  Cei doi actori sunt bine încadrați de tinerii Millicent Simmonds și Noah Jupe. John Krasinski impune familia sa drept un substitut al civilizației care încearcă să reziste asaltului extraterestru; filmul poate fi considerat chiar un ecou al peliculei The Thing, care descria finalul umanității prin pierderea comunicării. Așa cum sugerează și titlul, A Quiet Place se derulează într-o lume în care orașele sunt golite, în care natura luxuriantă și verdeața își recâștigă drepturile și în care zgomotul unei cascade de apă acoperă mereu vocea umană  contrastând cu personajele care par mai degrabă inerte decât vii. Conferind un rol determinant spațiului (atacul din pivniță, căderea din siloz) și convingându-ne că acesta poate fi psihologizat, regizorul semnează un thriller epatant. Creaturile malefice ies dintre tenebre, parcă, pentru a-l zgâlțâi pe spectatorul smuls din zona de confort în fața unor astfel de cadre – un cui în talpă și o naștere fără anestezie epidurală, mereu  sub presiunea tăcerii impuse, creaturi carnivore cu un auz fenomenal – acestea sunt elementele care limitează spectatorul la o tăcere mormântală sau, dimpotrivă, la catharsis sau măcar la un râs nervos, dar eliberator. Grație momentelor ce stimulează gustul pentru ruralitatea liniștitoare și pentru scenele vizuale eclatante, discursul ecologic se impune și accentuează semnalul de alarmă tras deja de scenarist și realizator.

A Quiet Place nu revoluționează genul căruia îi aparține, dar stârnește interesul de-a trăi o experiență colectivă în care sunetul elaborat și primatul camerei de filmare întregesc performanța artistică.  John Krasinski îndeamnă la reflecții despre rolul familiei, despre locul omului în natură și despre importanța comunicării.