Deşi poate părea un paradox, nevoiţi să dialogheze, oamenii au ajuns să monologheze.
Fiinţe sociale, oamenii trebuie să colaboreze în strădania lor de a transforma natura pentru a obţine un mediu prielnic. Există o relaţie de interdependenţă între cele două forme de comunicare, iar echilibrul dintre părţi, secreta lor cumpănire, devine un factor decisiv pentru dezvoltarea culturală.
Monologul este vorbire nerostită prin care trăirile devin idei. Ideile dialogului sunt furnizate de monolog, iar dialogul stimulează activitatea creatoare a monologului. Scăpat de sub controlul dialogului, monologul devine dogmatic şi steril, căci dialogul nu rezidă în alternarea unor monologuri, ci în “ciocnirea” lor. Există mereu pericolul ca hipertrofierea monologului să ducă la un echilibru instabil. Nestrunit de dialog, monologul riscă să se piardă în iluzii, iar dialogul abandonat de monolog e năpădit de platitudini. Dialogul este feedback-ul prin care se autoreglează puterea creatoare a monologului. Ca într-o combinaţie de tip Yin–Yang, monologul creează, iar dialogul limpezeşte, corectează, completează şi evidenţiază relativitatea (firească) a adevărurilor.
Relaţia ambivalentă, dintre cele două modalităţi de exprimare, a fost slăbită şi de explozia tehnologică. Astfel, dezvoltarea tehnicii a scăzut şi mai mult dialogul în favoarea monologului. Monologul audio-vizual secătuieşte însuşi izvorul întrebărilor, scurtând răgazul meditaţiei şi impulsionând viaţa exterioară în detrimentul celei interioare. Dialogurile televizate sunt exemplele cele mai concludente prin care este ilustrat faptul că ele reprezintă doar un monolog tele-vizual (aşa se exprimă dictatorii în regimurile totalitare sau magnaţii în cele concurenţiale).
Monologul are tendinţe autocratice, pe câtă vreme, dialogul posedă virtuţi democratice; monologul este condescendent, dialogul este deferent, monologul este asertoric, dialogul este dubitativ. Dacă cei mai mulţi dintre cititori pot avea impresia că adevărul se iveşte direct din pagină, cei mai mulţi dintre telespectatori se îndoiesc, cel puţin, că adevărul vorbeşte direct din ecran. Democraţia nu se poate dezvolta decât prin educarea temeinică a “oamenilor Cetăţii” pentru a fi capabili să participe la un dialog autentic şi eficient. Totuşi, dialogul este o îndeletnicire dificilă, spontaneitatea sa este doar aparentă. Un dialog (real) devine posibil de la un anumit nivel de înţelegere.
Dacă urmărim, pe firul istoriei, parcursul retoricii până la dialog vom observa că traseul este unul destul de sinuos. Retorica a apărut, ca tehnică a controversei, în agora grecească, scolastica medievală i-a restrâns domeniul la elocinţa discursului: predici, cuvântări, scientismul a marginalizat-o ca stilistică literară a limbii comune şi a beletristicii, iar astăzi revine, în forţă, ca ştiinţă a dialogului.
Speranţa în “agorá mondială”, a mileniului trei, ne cere să continuăm (înzestraţi fiind cu ideile făurite de gândirea teoretică, în cele peste două mii de ani) ceea ce a început în “agorá grecească”.
Dar, mai presus de orice, dialogul pretinde participanţilor să fie convinşi, din start, că cine pierde câştigă, fiindcă pierde eroarea sau confuzia cu care a venit şi pleacă cu adevăr sau cel puţin cu un spor de claritate. Sfârşitul unei discuţii nu trebuie să fie victoria, ci îmbunătăţirea.
Cu alte cuvinte, cine dialoghează cu adevărat va fi mereu în câştig.
