Căci ea avea o atracție morbidă față de apă de când se știa. De fiecare dată când pășea în parcul cel mare, se apropia foarte mult de apa lacului, cât mai aproape, ca să o atingă cu mâinile ei fine. Dintr-o dată, simți că nu mai poate respira, fiindcă fotonii zilei îngemănați cu mirosul apei ajunseseră să o sufoce.
Apa, altădată atât de liniștitoare la prima vedere, era atât de sufocantă, iar dacă s-ar fi aruncat în apă, ar fi scăpat de sufocare și s-ar fi scufundat. Cum ar fi fost ca, dintr-o dată, fără vreun motiv anume, să se lase scufundată complet? Ar fi fost ca un obiect ce ar fi ajuns pe fundul lacului; dar dacă totuși, trebuie să ne mai permitem, măcar pentru o bucată de timp, această scufundare?
În a te scufunda nu e nimic rău. O pierdere de memorie și o scufundare nu sunt nimic rău…să stai, să zaci fără grabă pe fundul lacului Catatonia. Să lăsăm tot balastul din noi să plutească deasupra… am spus “tot”! Totul acesta să iasă din noi ca un spirit, să rătăcească pe suprafața străvezie a apei și să se descompună, în timp ce, acolo, pe fundul lacului Catatonia, noi ne recompunem mai liniștiți, mai aproape de adevăr. E contopirea cu liniștea profundă, cu sentimentul unei liniști definitive.
Din când în când, o scufundare, o cădere pe fundul “a-noi-înșine” nu ne poate face rău. Doar că acest lucru are nevoie de timp- un timp special dedicat din viața noastră, câțiva ani de zile să ne dedicăm acestei scufundări eterne, deoarece vom descoperi că ceea ce se spune că ar fi fericirea, nu e decât o plăcintă cu multe calorii vândută de societate de când ne naștem și până ne scufundăm. Întâlnirea cu ceea ce te face într-adevăr fericit, întâlnirea cu sentimentul lăsării deoparte a tuturor și a toate e întâlnirea cea mai minunată și cred că singura întâlnire care îți dă impulsul de a te ridica de pe fundul lacului din nou, deasupra apei.
Vrei să zbori? Dar, dacă nu în aer este ceea ce căutăm? Ci chiar în apă: în plutirea permanentă, fără direcție, fără sens, fără reguli, ci doar în plutire.
