Despre lup, Scufița Roșie și viața noastră de zi cu zi.
În viaţă, dincolo de porţile şcolii se vorbeşte deseori de “cei şapte ani de-acasă”. Această expresie se strecoară de-a lungul întregii existenţe, expresia însemnând educaţia necesară comportamentului civilizat, prevăzut (şi) cu bunele maniere. Este o delimitare convenţională şi sinecdotică, de vreme ce bunele maniere se învaţă şi se exersează toată viaţa, după împrejurări.
Comportamentul oamenilor acasă (adică, în familie), în societate, este o problemă ornată cu dificultăţi mai mari decât ar părea la prima vedere. Educaţia religioasă îţi acordă un mentor infailibil – divinitatea, “instrument” mai uşor de acceptat decât “paznicul”- conştiinţă (compatibil, de altfel). Obiectivul educaţiei, restrânsă la «cei şapte ani de-acasă», constă în perfecţionarea omului prin desăvârşirea comportamentului. Aceasta corespunde unui cod, unui set de reguli de comportament, unor convenţii, dar are şi unele semnificaţii ce ţin de caracter.
Spune-mi cum te porţi, ca să-ţi spun cine eşti.
Codul temeinic al bunelor maniere nu are, totuşi, puterea unei formule magice, iar simpla citire a sa rămâne, adesea, nefolositoare. Probabil şi din cauză că graţia binelui apare eclipsată de fascinaţia răului, bazată pe nota de spectaculos a acestuia. Salutul, indiferent de modul de rostire, înseamnă întotdeauna o urare fericită, deţinând rolul unei formule magice, des ignorată astăzi.
Desemnând, aşadar, solidaritatea umană, salutul apare ca o formă de confort social şi moral. Salutul (un cuvânt bun) adresat semenilor – rude, prieteni, cunoscuţi etc. – este dovada, cea mai măruntă, că împărtăşim cu ei exigenţele condiţiei umane, altfel nu ne rămâne decât riscul alunecării în fabula dobitoacelor necuvântătoare.
Primul simptom: sus-amintiţii “lupi” au uitat să salute, indiferent de vârstă şi de pregătire. Treci mai departe, trece şi viaţa noastră cea de toate zilele, iar ei nu găsesc moneda sau nu mai ştiu să socotească ce ţi se cuvine după ce le dai “Bună ziua”.
Să spânzurăm, să tragem pe roată mojicia trufaşă în marile pieţe, cum se proceda cu infractorii înrăiţi în grozăvia “lecţiilor” publice de ev mediu?
Manierele sunt “haine ale sufletului”
Există beneficiul culturii, impactul corect (formativ) al educaţiei. Aceasta îţi dăruieşte fineţea de a sesiza gestul potrivit la timpul potrivit, deşi ne izbim adesea de saboţii mojiciei.
Aprecierea se impune fiindcă toleranţa şi modestia îşi au măsura lor, iar dacă te încăpăţânezi să te amesteci “creştineşte” cu nevinovatele “tărâţe”, ai şansa să fii îngurgitat de nevinovaţii/needucaţii “purcei”.
Obrazul subţire cu… politeţe se ţine! “La revedere!, Pe curând!, Noroc şi sănătate!” Şi aşa mai departe, de la şapte la şaptezeci de ani.
Ilustrație de Tang Yau Hoong.
