Publicată în anul 1948, micuța carte a filosofului catolic german Josef Pieper își păstrează actualitatea și, din păcate, pare că vorbește (mai ales) despre timpuri care vor veni. Ideea tembelă și inumană a modernității de a face din muncă o adevărată religie are un prezent glorios și un viitor desprins din cele mai grozave distopii.
În consistenta prefață, Karl Cardinal Lehmann explică cititorilor de astăzi valoarea demersului filosofico-teologic întreprins de autorul german acum aproape 70 de ani. Despre Pieper, Lehmann scrie: “El nu este numai filosof, ci cu adevărat un gânditor independent. El îl determină pe cititorul său să se ocupe singur de căutarea adevărului vieții sale”. Dintr-o dată, standardul este foarte înalt, fiindcă aceasta este definiția profesorului ideal ori a maestrului spiritual, prin excelență.
Pieper distinge între răgaz și pauză, vacanță, concediu etc. “Sensul răgazului nu este ca omul să funcționeze fără tulburări, ci ca […] omul să rămână om.”
Despre forma specială a răgazului în civilizația creștină și europeană, Cardinalul Lehmann scrie: “Duminica răspândește lumina unei culturi prietenoase a ordinii sociale. Duminica le amintește creștinilor în mod deosebit de lumina Învierii”. În sprijinul ideii de răgaz ca „fundament al culturii occidentale“, Pieper îi citează pe Aristotel („Nu mai prididim, numai să avem răgaz.“ – Metafizica) și pe Sf. Toma de Aquino, cu teoria creștin-occidentală despre vita contemplativa („în cunoașterea umană există o participare la puterea de viziune non-discursivă a îngerilor“).
Lumea contemporană, pe urmele lui Kant, Marx, Carlyle, glorifică truda, munca de dragul ei înseși, transformând-o într-o veritabilă religie, un “vițel de aur” căruia toți sunt ținuți să i se închine (vezi comentariile autorului la conceptele năucitoare de “lucrare spirituală” și “lucrător spiritual”) – această atitudine acaparatoare se vede, cred eu, din (cel puțin) două direcții: explozia industriei de divertisment și tendința regimurilor politice dictatoriale de a reglementa, supraveghea și sindicaliza petrecerea timpului liber.
Când lumea în care trăim o ia razna, iar noi am vrea, totuși, să nu ne rătăcim, putem să ne întoarcem la înțelepciunea maeștrilor. Sfântul Toma de Aquino expediază chestiunea scurt, nelăsând loc de interpretări: “Esența virtuții constă mai degrabă în bine decât în greu”.
Împotriva lui Kant (care punea semnul egalității între actul de a filosofa și travaliu), Pieper explică, pe urmele Sfântului Toma, că “forma cea mai înaltă a cunoașterii – ideea fulgerătoare, genială, adevărata contemplare – i se dăruiește omului ca un cadou; ea este fără trudă și fără dureri” (este ceva de ordinul cunoașterii angelice, iar îngerii nu muncesc în mină, la ocnă sau în cariere de piatră…).
Răgaz și cult
Josef Pieper
Ed. Galaxia Gutenberg, 2016
81 pagini
Într-un raționament similar, Pieper lămurește chestiunea spinoasă (și adesea rău înțeleasă) a sacrificiului / suferinței: “disponibilitatea pentru sacrificiu așa cum este înțeleasă de creștin, nu se referă la durerea în sine, la truda ca trudă și la greu ca greu, ci la o integratate superioară, la mântuire, la plinătatea ființei și astfel în cele din urmă la plenitudinea fericirii”.
Și dacă tot desțelenește concepte prost înțelese, filosoful catolic german își lămurește cititorii ce este, de fapt, acedia (împotriva interpretării lui Sombart sau Scheler și dându-i dreptate lui Kierkegaard): “omul refuză cererea care-i vine odată cu propria virtute; el nu vrea să fie ceea ce vrea Dumnezeu cu el și aceasta înseamnă că el nu vrea să fie ceea ce este cu adevărat și în sens ultim”.
Ni se atrage atenția că răgazul nu este o simplă pauză, o relaxare – este ceva mult mai adânc: este o “atitudine sufletească“, o “stare a sufletului”. Punând în contrast munca și răgazul, Pieper subliniază: răgazul este “o atitudine de non-activitate, de odihnă, de tăcere”, o “atitudine de contemplație sărbătorească” și “se opune exclusivității imaginii muncii ca funcție socială”; el “nu se justifică pentru ca funcționarul să funcționeze […] lipsit de tulburări și fără erori, ci pentru ca funcționarul să rămână om”.
Într-un remarcabil “Excurs despre proletariat și deproletarizare”, autorul dă o definiție de manual (antimarxist): “condiția proletară este captivitatea fascinată în procesul de muncă” (mă întreb ce ar gândi despre asta, dacă mai au timp, cei care lucrează în multinaționale…).
Printre cauze, filosoful german amintește lipsa de proprietate, dictatul statului total al muncii (muncitorul subordonându-se total “procesului funcțional”), sărăcirea interioară a omului (spațiul vital este “umplut complet de procesul muncii”, “uzarea” completă la “serviciu” fiind promovată ca imagine – falsă și înșelătoare – a unei “vieți împlinite”).
Pieper vede trei soluții (simultane) pentru deproletarizare: “asigurarea mijloacelor de viață din salariu”, “limitarea violenței statului”, “depășirea sărăciei interioare”.
Frumusețea gândirii catolicului Pieper se vede în legătura pe care o face între cele două concepte care dau titlul cărții: “sâmburele răgazului este sărbătoarea”, “sensul odihnei după muncă este cultic”, “în mijlocul cultului stă jertfa” (“oferire liberă, dăruire”, “cheltuială fără socoteală, revărsare fără scop”). Cele două concepte, suntem avertizați, nu pot fi separate: “Despărțit de cult, răgazul devine obligatoriu, după cum munca devine inumană”.
În răspăr cu gândirea (post)modernă, dar în deplin acord cu filosofia antică, Josef Pieper ne aduce aminte că “există lucruri pe care nu le putem face «pentru ca» sau «în vederea a». Ele fie nu se fac deloc, fie se fac pentru că își au sensul în ele însele”. Iar exemplul perfect este tocmai cultul, sărbătoarea. “Sărbătoarea osanalelor cultuale aduse divinității nu poate fi deplină decât dacă se întâmplă de dragul ei însăși”, iar pentru creștin „sărbătoarea cultică nu mai există decât într-un singur chip adevărat și cu valabilitate ultimă: jertfa sacramentală săvârșită în Biserica creștină“.
Scrisă acum 70 de ani, cartea lui Josef Pieper își păstrează actualitatea și, mai mult, chiar tonul profetic. Gândurile catolicului german au darul să ne pună pe gânduri…