Rădăcinile mele stau în tine. Mă privesc și știu că sunt parte din tine, o parte care caută desăvârșirea. Fiecare viață mi-a dat puterea ei. Fiecare clipă efemeră trăită a adăugat nuanțe. Nu mă întreba ce sunt, cine sunt, mai degrabă caută spre mine. Pătrunde în lumea mea și vei cunoaște marea lume care ne cuprinde pe toți.
Sunt un fir din marea rădăcină ce hrănește copacul vieții. O prelungire care caută mereu să înflorească trecerile prin timp. O sămânță ascunsă și învelită în straturi de pământ. Vocea mea o cunoști. Privirea mea, la fel. Venele-mi sunt rădăcinile efemere, prin ele îmi curge viața. E forma cea mai caldă pe care o cunosc. Aici roșul înlocuiește verdele crud. Roșul, focul care naște acțiunea, cel care dă sens trăirii.
Iubesc omul, cerul, pământul, zborul, le iubesc așa cum știu, așa cum pot. Ele îmi vorbesc despre mine, mă oglindesc, mă descoperă. Sunt un copil ce s-a trezit în haina unui om mare căutând să-și recunoască și să-și înțeleagă noua înfățișare. Mă întind pe pământul care mă hrănește și simt cum mă împletesc cu alte rădăcini. Le ating și știu că nu sunt singură, prin atingerea lor cunoașterea mea capătă noi dimensiuni.
Sunt o rădăcină ce a dat viață, lăsând ca din ea noi fire să se nască. Noi fire visătoare ce-și urmează propriul drum, ce-și caută propria putere. Viața merge mai departe, o curgere când lină, când clocotindă. Rădăcini pe cât de fragile par, pe atât de pline de conținut. Straturi ce învelesc esența noastră.
O rădăcină sunt, o rădăcină ce-și caută cerul oglindindu-se în marea vieții. Azi mai mult pământ, mâine… o poveste…
