“Când ajunge inima să fie sleită de dragoste, apoi curând piere și mila.
Fata din Piatră, sătulă și de pustiul munților și de iubirea singuratică, visa acum noaptea și se gândea ziulița întreagă la locuri desfătate și pline de lume, la orașe cu zgomot, cu petreceri și cu veselii, la cetăți unde toți să cate la dânsa cu dor și cu drag, și dânsa cu mândrie la toți să se arate frumoasă și împodobită în haine trufașe și în pietre nestemate.
Destul, destul își închisese ea tinerețile în depărtări, de lume înstrăinată; destul gustase plăcerea iubirilor tăinuite. Acum inima-i zbura ca fluturele, după lumină; sufletul ei cerea zgomotul veseliilor, strălucirea averilor, vâlva trufiilor. Astfel de dorințe îi frământau mereu mințile, și știm cu toții ce se naște în cap de muiere, într-însul neistovit nu piere.
Într-o dimineață, când Feciorul de împărat se trezi din somn, îngreuiat de lângoare și de inimă-rea, Fata din Piatră pierise de lângă dânsul. O așteptă să vie la amiazi, o așteptă să vie seara; dar umbra molifzilor se așternu încetinel d-a lungul pajiștii, scăzu și crescu iarăși, dovedind scurgerea vremii, și nimeni, nimeni nu veni Atunci pricepu dânsul că copila a fugit și în păduri l-a năpustit; atunci văzu bine că puica a zburat, s-a dus, și pe dânsul l-a răpus. Atunci înlăuntrul lui se făcu adânc întuneric…”
Alexandru Odobescu (23 ianuarie 1834 – 10 noiembrie 1895),
Pseudokynegeticos
(Foto: Ira Zhuyka Dzhul)
