Poezie

Pe-un perete cu buze mute Se vede, se află o fată cu riduri multe. Anii trec și nu realizezi Ce-ai făcut pentru tine anotimpuri întregi. Ești un vis, ești o comoară Nu-ți lăsa viața într-o 

Am lăsat să mă tot ningă şi zăpada să m-atingă, fulgii de zăpadă reci, prin omăt să mă îneci. Să mă readuci la viaţă, cu săruturi lungi pe faţă ca, încet, să-neci apoi tot ce 

Prima petală cu greu se desprinde purtându-mi gândul în lină plutire: "Mă iubeşte..." Lacrimă însângerată, "Nu mă iubeşte" află tainic ascunziş în braţele ierbii-nalte. Una câte una, se aştern în juru-mi înfocate "Da" şi "Nu", 

Inima las-o în palma mea, şi taci, uitând de tot de ea, mă îngrijesc s-o pun în ţiplă, am s-o-nvelesc în foaie triplă. Iar tâmpla-ţi lasă-ţi-o uşor, fragilă-aşa, plină de dor, nu mai vorbi, nu 

Este o fire visatoare, Careia ii placea sa zboare Cu mintea departe, Dar problema era ca ramanea cu corpul pe-aproape. Intr-o zi s-a trezit, Visand la masa, Cu ochii gogonati, Mama o certa ca mancarea 

Demult, în lumina ce brusc exulta Din Sinele cast şi voinţa de-a fi, Vibraţia-naltă deja cunoştea Splendoarea întregului şi se crea Prin simplul impuls de a se dărui. Neantul, surprins şi profund tulburat Sorbi cu 

Iubite-ţi faci timp să vezi norii cum plâng cum îşi toarnă năduful amar cu găleata să fi strâns de ceva timp lacrimi în gând şi-acum că pot plânge, vărsarea e gata! Iubite-ţi faci timp să 

Frunze moarte, frunze de aramă, frunze... Peste tot: pe crengi, printre pomi, prin mine. Mă cuprind din tălpi până-n creştet tandre , Mângâietoare. Mi-a fost dor de ziua aceasta blândă, Fiica celei mult prea demult 

- m-am luat după el care ştia pădurea - nu te teme - mi-a zis, strângându-mi mâna - cunosc fiecare copac fiecare cărare poiană fiecare prăpastie nu te teme să mergem înainte trebuia să rezist 

Am găsit sub brad Surâsul tău, iar bradul s-a luminat pe loc de la bucuria mea... Am găsit sub brad Bucuria ta, iar fața mi s-a împodobit cu un zâmbet... Am găsit sub brad Sărutul 

Ochii mei zâmbesc Și-ți cânt, fetițo Îndragostite versuri albe... Suavul vis al firii tale blânde În liniște sublimă mă ’nconjoară Și realizez întâia oară: Din tot ce aș putea să-ți dau acum Nu aș opri 

Se făcea că eram două seminţe una lângă alta doi lujeri de liană înlănţuiţi apoi am devenit păsări de noapte încrucişându-ne zborul el şi eu apoi spre miezul nopţii am devenit lumini pe cer eu 

ziceai ca vrei sa ne jucam atunci nu mai sta holbandu-te la firea mea telurica n-ai mai vazut un om atat de putrezit pe interior pana acum? eu pot sa trec de ganglioni pana la 

Ma tintui cu privirea ta Si marea, ea, ma cheama, Simt c-as putea chiar disparea Dar ochii tai ma-ndeamna... Ma tin departe de-absolut De mreje nu-mi vad sufletul, E-asa un mediu cunoscut Dar tot imi 

Mă întreb uneori ce poți să faci? Ce poți să faci când, în surdină, îți bat în geam crengile unor copaci desfrunziți? Și tu ești singur în cameră. Ce poți să faci când, înlăuntrul tău,