“Nu adevărul e important, ci cine câştigă.”
“Opinia adversarului trebuie extinsă peste limitele ei naturale, ea trebuie interpretată cât se poate de general, într-un sens cât mai larg, ba chiar exagerată; opinia proprie trebuie luată, în schimb, în sensul cel mai precis, restrângând-o la limite cât se poate de strâmte: căci cu cât mai generală este o opinie, cu atât mai atacabilă este ea.” (Stratagema I)
“Dacă vrei să tragi o concluzie, atunci nu trebuie să laşi altora posibilitatea să o prevadă, ci trebuie să aminteşti una câte una premisele, în cadrul discuţiei, fără a atrage atenţia asupra lor; altminteri, adversarul va încerca oricând să te încurce.” (Stratagema a IV-a)
“Adversarul trebuie înfuriat: căci astfel el nu mai este capabil să judece corect şi să profite de ascendentul pe care-l are, eventual, asupra noastră. Îl putem înfuria fiind pur şi simplu impertinenţi, sâcâindu-l şi fiind în chip vădit nedrepţi cu el.” (Stratagema a VIII-a)
“O stratagemă impertinentă este să proclamăm teza noastră ca fiind demonstrată – văzând că suita de întrebări puse adversarului a atras răspunsuri defavorabile tezei -, în ciuda oricărei evidenţe, şi să triumfăm pur şi simplu. Dacă adversarul este timid sau prostănac, iar noi înşine nu ducem lipsă de neobrăzare şi, în plus, avem şi o voce răsunătoare, atunci şansele de izbândă sunt mari.” (Stratagema a XIV-a)
“În cazul în care adversarul recurge la un argument superficial sau sofistic, pe care-l sesizăm de îndată, putem, desigur, să-l contracarăm arătând penibilul şi superficialitatea argumentului; dar mai bine este să răspundem printr-un contraargument la fel de superficial şi sofistic, pentru a-l putea pune în încurcătură. Căci nu adevărul e important, ci cine câştigă.” (Stratagema XXI)
“Dacă, după ce-am invocat un argument, adversarul devine subit agresiv, atunci trebuie să insistăm cât se poate pe acel argument: nu doar pentru că e bine să-l înfuriem pe adversar, ci pentru că, probabil, am atins punctul sensibil al argumentării sale şi că, prin urmare, am putea să-l înghesuim mai tare decât ne dăm seama pe moment.” (Stratagema XXVII)
“Dacă nu ştim ce să opunem argumentelor expuse de adversar, atunci mai bine ne declarăm, cu ironie fină, incompetenţi: “Ce spuneţi dumneavoastră întrece slaba mea putere de cuprindere: se prea poate să fie corect; doar că nu pot înţelege şi mă declar incapabil să dau o judecată.” – Prin aceasta insinuăm, faţă de auditorii care ne respectă, că la mijloc ar fi pure inepţii.” (Stratagema XXXI)
“Decât să acţionezi asupra intelectului prin raţionamente, mai bine acţionezi motivând voinţa adversarului şi a auditoriului, care, dacă este în comunitate de interese cu adversarul, va îmbrăţişa de îndată opinia ta, fie ea şi culeasă din ospiciu: căci, cel mai adesea, o uncie de voinţă atârnă mai greu la cântar decât un chintal de chibzuire şi de convingere.” (Stratagema XXXV)
“De îndată ce observăm că adversarul ne este superior şi nu ni se va putea da dreptate, va trebui să luăm disputa la modul personal, să proferăm injurii, să ne purtăm ca nişte neciopliţi. A lua o discuţie la modul personal înseamnă să nu te mai preocupe obiectul disputei – care s-a dovedit a fi oricum o cauză pierdută -, ci să te legi doar de adversar, să-l ataci la persoană într-un fel sau altul.” (Ultima stratagemă)
Arthur Schopenhauer, (22 februarie 1788 – 21 septembrie 1860)
Arta de a avea întotdeauna dreptate
