John Steinbeck, despre “durerea nașterii de carte”, într-o scrisoare adresată editorului său.
“După cum ştii, prologul este scris ultimul. Dar este plasat primul pentru a explica deficienţele unei cărți şi pentru a cere cititorului să fie îngăduitor. Dar un prolog este, de asemenea, o notă prin care scriitorul își ia rămas bun de la cartea sa. Ani buni scriitorul și cartea sa au fost împreună – prieteni sau dușmani înverșunați, dar mereu atât de aproape cum doar în iubire sau în luptă se mai poate întâmpla.
Apoi, brusc, cartea este terminată. Și este un fel de moarte. Acesta este recviemul.
Deşi uneori ori am simţit că am foc în mâini şi pot umple o pagină cu strălucirea sa, nu am scăpat niciodată de povara stângăciilor, a ignoranţei și a dureroaselor inabilități.
O carte este asemeni unei ființe umane – inteligentă și plictisitoare, curajoasă şi laşă, frumoasă şi urâtă. Pentru fiecare înflorire ivită undeva, va exista și o pagină janică și nătângă precum o corcitură . Și pentru fiecare urcare către cer, un un gol de aer și o amintire a faptului că, atunci când te apropii de soare, ceara nu-ți mai poate ține la un loc penele aripilor.
Ei bine, atunci cartea este gata. Și nu mai are vreo virtute. Iar scriitorului îi vine să plângă a implorare: «Aduceti-mi-o înapoi! Lăsați-mă să o rescriu chiar mai bine. Lăsați-mă să o ard. Nu o lăsaţi în neprietenoasa răceală de afară într-o asemenea stare».”
John Steinbeck, 1952, după terminarea romanului La răsărit de Eden.
Ilustrație a artistului macedonean Enkel Dika.
(sursa: Letters of Note)
