“În nici un oraș din lume nu s-ar putea aplica mai bine vorba: a căuta să-ți omori vremea.
Cei dintâi tineri veniți din Franța și Germania au pus în mișcare societatea noastră și au căutat să răspândească o primă și slabă scânteie de lumină. Dar o societate pe care au consacrat-o veacurile nu se preface așa de repede.” (…)La noi nu este viață publică. Sfera plăcerilor e foarte mărginită iarna și fără nici o urmare în timpul verii.”
Vechea clădire a Teatrului Național din Iași în 1846
“(…)Câteva persoane înzestrate cu farmecele figurii și ale spiritului, care au călătorit prin capitalele mari, au vrut să introducă și în Iași bon-ton-ul și manierele elegante, au vrut să formeze saloane alese. Dar într-o societate meschină și plină de vorbării, ca a noastră, a îndrăzni să te deosebești de concetățeni ori, ce e mai rău, de membrii acestei vaste familii, care prin ramificațiile ei, mai mult sau mai puțin depărtate, alcătuiește boierimea mare, – a îndrăzni să arunci obiceiurile și datinile vechi, a voi să creezi o reunire aleasă însemnează să te pui rău cu lumea bună. Chiar așa s-a întâmplat.”
Iași, 1901 – vedere generală
“Așa, unul din aceste saloane (Salonul doamnei Elena Sturza), pe cât de renumit, pe atât de vrednic de a fi cunoscut și cercetat de ieșeni, salon care s-a declarat campionul bon-ton-ului și al eleganței europene, unde ești primit, după cât se spune, cu toată amabilitatea și gingășiile cerute pentru a face onorurile unei case nobile, a fost și este zilnic ținta săgeților neputincioase ale unei invidii tare prostuțe – de asta răspund eu -, mai ales pentru acei cărora prea puțin le pasă de vorbele unora și altora. Dușmănoșii, potrivnicii, calomniatorii interesați ori cei care sunt astfel numai pentru că vor să flecărească au încercat să-l dărâme prin sarcasm.”
Elena Sturza
“Partizanii însă, dimpotrivă, îl ridică în slavă. În sfârșit, între cele două partide, a treia, alcătuită din bătrâni și din câteva spirite indiferente asupra locului unde se adună, cu condiția numai să-și poată petrece seara ori să poată avea bucuria unei întâlniri – oameni care se duc oriunde, fără să îmbrățișeze certurile vreunei coterii, l-au sancționat în tăcere. Oamenii vechiului regim, adică boierii, întâi și-au bătut joc, căci bieții oameni habar n-aveau de croiala unei haine, de forma călcâiului ori de vârful unei cizme, de culoarea unei perechi de mănuși, ei, care se cufundă cu atâta plăcere în blana lor orientală, cu calpacul istoric pe capul ras, cu picioarele în papuci de marochin galben, contrastând cu roșul înfocat al fundului nădragilor lor turcești, ei, care preferă mănuși de jandarm mănușilor de la Jaquemart, numai pentru că acelea sunt mai trainice. Dar un salon ales ca acesta nu-l pot ei ierta, mai cu seamă pentru că e oprit cu desăvârșire fumul ciubucelor, care ar putea să întunece strălucirea înfloriturilor lui aurite, și pentru că nu sunt îngăduite de loc sudălmile naționale; ei, care sunt buni moldoveni și buni patrioți, otova și fără fasoane, sunt în neputință să zică cu gingășie: “drace!” ori “morbleu!” Nu-i destul de răsunător și nu-i nici logic. În privința asta, e drept, nu-i tocmai bine, căci sudalma e tot așa de trebuincioasă moldovanului, ca apa peștelui, aerul păsărilor și pâinea tuturor oamenilor. Străbunii ne-au lăsat moștenire Moldova cu energia ei eroică și noi, ca drepți urmași, ne silim foarte mult să împlinim diata, mai ales în ce privește sudălmile.”
Alecu Russo (17 martie 1819 – 5 februarie 1859) Iașii și locuitorii lui în 1840
Iași, 1914 – Teatrul Național
