Un interviu cu Henry Miller.
Cu toţii am auzit de Henry Miller (măcar prin mai ales de asocierea cu operele lui relatate “mai fără perdea”). “Tropicele” şi “Lumea sexului” ar fi doar două dintre scrierile care ne-au făcut să roşim. Scriitor interzis în America și mai apropiat de cultura europeană decât de cea a Statelor Unite, Henry Miller este, înainte de toate, un excelent povestitor.
Iată în cele ce urmează un interviu realizat de către George Wickes, în 1961, la Londra, cu un Henry Miller ajuns la vârsta de 70 de ani și care, potrivit autorului, arăta “ca un călugăr budist care a înghiţit un canar”.
“Mi-am dat seama că e mai bine să scrii dimineaţa”
George Wickes: În primul rând, ne puteţi spune cum decurge scrisul propriu-zis, în cazul dumneavoastră? Vă ascuţiţi creioanele ca Hemingway sau faceţi ceva anume înainte de a porni la lucru?
Henry Miller: În general, nu. Nimic de genul acesta. De regulă, mă duc să scriu imediat după ce iau micul dejun. Mă aşez în faţa maşinii de scris şi dacă nu sunt în stare să scriu nimic, renunţ. Altfel, nu am obiceiuri premergătoare scrisului.
George Wickers: Aveţi un moment al zilei preferat sau poate anumite zile ale săptămânii ?
Henry Miller: Acum scriu mai mult dimineaţa, dar doar câteva ore. La început obişnuiam să scriu de la miezul nopţii până dimineaţa. Chiar şi după ce am ajuns la Paris, mi-am dat seama că e mai bine să scrii dimineaţa. Scriam multe ore pe zi, cu câte o pauză după prânz, după care mă întindeam până la miezul nopţii. Cu toate astea, în ultimii 10-15 ani mi-am dat seama că nu e nevoie să lucrez atât de mult. Nici nu e recomandat pentru că epuizezi rezervorul.
“Nu pot să prevăd niciodată cât timp o să-mi ia să scriu o carte”
George Wickes: Cam cât timp vă lua să scrieţi o carte la început?
Henry Miller: Nu aş putea să zic. Nu pot să prevăd niciodată cât timp o să-mi ia să scriu o carte. De altfel, e cam riscant să iei de bune momentele aşa-zise fixe în care începe şi se termină o carte. Asta nu înseamnă că autorul a scris în mod constant în perioada respectivă. Să luăm, de exemplu, romanul Sexus, sau mai bine, întreaga trilogie Răstignirea trandafirie. Cred că am început-o în 1940 şi încă lucrez la ea. Ar fi absurd dacă aş spune că am stat să scriu în tot acest timp. Mai mult, cred că nu m-am mai gândit la acest ciclu de ani buni, darămite să vorbesc acum despre el.
George Wickes: Ştiu că aţi rescris Tropicul Cancerului de câteva ori şi că v-a dat mai multe bătăi de cap decât oricare alt roman. Totuşi, eraţi la început şi mă întreb dacă acum nu cumva vă vine mai uşor să scrieţi?
Henry Miller: Nu cred că au vreun rost întrebările astea. De ce contează cât timp îţi ia să scrii o carte? Dacă ar fi să-l întrebăm pe Simenon, ne-ar răspunde foarte clar. Cred că îi ia între patru şi şapte săptămâni, şi ştie că se poate baza pe acest program. Cărţile lui au o anumită lungime, o anumită structură. Cred că este singurul om care ar putea spune “Acum mă aşez şi scriu o carte!”, dedicându-se acesteia în totalitate. Se izolează complet de restul lumii, fără să se gândească la nimic altceva. Viaţa mea nu a fost niciodată aşa. Am foarte multe activităţi pe lângă scris.
“Dacă e conştient de propria-i condiţie, atunci un scriitor e un om foarte umil”
George Wickes: Spuneaţi că atunci când scrieţi, există ceva incontrolabil care pune stăpânire pe dumneavoastră.
Henry Miller: Da, desigur. Cine sunt adevăraţii scriitori de la care ne-au rămas cărţile bune? Nu suntem noi, cei care le semnăm. Ce e un artist? E un om înzestrat cu antene; un om care ştie să prindă curenţii din atmosferă, din cosmos. Cine poate fi original în situaţia în care tot ceea ce facem, tot ceea ce gândim deja există, şi suntem de fapt doar nişte intermediari care se folosesc de ceea ce găsesc prin atmosferă. De ce oare cele mai strălucite idei, cele mai mari descoperiri ştiinţifice au loc în acelaşi timp, dar în părţi diferite ale lumii ? Acelaşi lucru se poate spune despre elementele care stau la baza unui poem, unui roman sau la baza oricărei alte opere de artă. Aceste elemente se află deja în atmosferă, doar că nu s-a găsit nimeni care să le dea voce. Ele au nevoie de un interpret pentru a ieşi din anonimat. E adevărat şi că există oameni care sunt cu mult înaintea secolului în care trăiesc. Astăzi cred mai degrabă că acesta e cazul oamenilor de ştiinţă mai mult decât cazul artiştilor. Artistul cam şchioapătă. Imaginaţia lui nu poate ţine pasul cu ştiinţa.
George Wickes: Cum explicaţi creativitatea unor scriitori? Angus Wilson spunea că artistul scrie din cauza unei traume şi că foloseşte arta pe post de terapie pentru vindecarea acestei nevroze. Aldous Huxley susţine altceva. Acesta consideră că un scriitor trebuie să fie eminamente sănătos, şi că o nevroză ar putea constitui un handicap în ceea ce priveşte această activitate. Ce părere aveţi despre asta?
Henry Miller: Cred că lucrurile variază de la individ la individ. Nu cred că ideile se referă la toţi scriitorii. Un scriitor e, la urma urmei, şi el un om ca oricare altul. Poate că suferă de nevroză, poate că nu. Nu cred că nevroza sau orice alt aspect îl poate particulariza pe un om ca scriitor. Lucrurile sunt mai misterioase şi mai profunde decât atât. Am spus că un scriitor este un om cu antene. Dacă e conştient de propria-i condiţie, atunci e un om foarte umil. S-ar recunoaşte în postura unui om care a fost înzestrat cu anumite capacităţi pe care trebuie să le folosească în slujba altora. Nu are de ce să fie mândru. Numele său nu înseamnă nimic. Ego-ul său e nul, pentru că un scriitor este doar un instrument folosit într-un demers îndelungat.
“Hai să plonjăm”
George Wickes: Durell vorbeşte despre necesitatea unui scriitor de a atinge apogeul în scrierile sale, adică să-şi audă propria voce. Nu e acesta cumva şi crezul dumneavoastră?
Henry Miller: Da, aşa cred. La mine s-a întâmplat asta la Tropicul Cancerului. Pănă în acel moment, se poate spune că eram un compilator influenţat de toată lumea, care prelua nuanţele şi trucurile tuturor scriitorilor pe care îi îndrăgea. Într-un final am reuşit să mă desprind, să exprim ceea ce simt, ceea ce sunt. Acesta e motivul pentru care am folosit persoana întâi. M-am hotărât să scriu din punctul de vedere al propriei mele experinţe. Asta a fost salvarea mea.
George Wickes: În “O scrisoare deschisă către suprarealiştii de pretutindeni” spuneţi: “În America scriam în maniera suprarealistă chiar înainte să fi auzit de acest termen” . Ce înţelegeţi prin suprarealism?
Henry Miller: Cât am trăit la Paris, aveam noi o expresie americană care într-un fel explică totul. Obişnuiam să spunem: “Hai să plonjăm”. Asta însemna să trecem dincolo de limite, să ne cufundăm în subconştient, să ascultăm doar de instinctele noastre şi de impulsurile inimii. Cel puţin aşa percepeam eu lucrurile. Desigur, asta nu e definiţia suprarealismului. Mă tem că nu aş reuşi să-l impresionez pe André Breton cu formula asta. Totuşi, doctrina, perspectiva franţuzească, nu a însemnat mare lucru pentru mine. Ceea ce mă interesa era faptul că găsisem o nouă formă de expresie, însă cu reguli aparent foarte precise. Când bine cunoscuţii suprarealişti au început să folosească această tehnică, mi se părea că începuseră să exagereze. A devenit ceva de neînţeles, fără nici un scop. Cred că dacă pierzi din vedere inteligibilitatea, pierzi totul.
“Parcă găsisem tot ceea ce căutam”
George Wickes: Dar despre dadaism ce părere aţi avut?
Henry Miller: Dadaismul a fost pentru mine chiar mai important decît suprarealismul. Mişcarea dadaistă a fost cu adevărat revoluţionară. A fost un efort conştient deliberat în ideea demontării normelor. S-a dorit o expunere veridică a nebuniei prezentului şi a lipsei de însemnătate a valorilor noastre. Toţi dadaiştii au fost nişte oameni minunaţi, cu simţul umorului. Aveau ceva ce te făcea să râzi, dar şi ceva ce te punea pe gânduri.
George Wickes: Mi se pare că în Primăvara neagră v-aţi apropiat foarte mult de dadaism.
Henry Miller: Fără îndoială. Am fost foarte receptiv în perioada aceea. Eram deschis la orice în momentul în care am sosit în Europa. Despre multe din lucrurile acelea ştiam încă de când eram în America. Însă când am fost la expoziţiile lui Marcel Duchamp şi am văzut atâtea elemente fascinante, am devenit absorbit pur şi simplu. Parcă găsisem tot ceea ce căutam, totul îmi părea foarte cunoscut.
“Nu prea aveam cum să fiu înţeles în America de vreme ce cărţile mele nu erau publicate acolo”
George Wickes: Întotdeauna aţi fost mai apreciat şi înţeles în Europa decât în America sau Anglia. Cum vă explicaţi acest lucru?
Henry Miller: În primul rând, nu prea aveam cum să fiu înţeles în America de vreme ce cărţile mele nu erau publicate acolo. Dincolo de asta, deşi sunt în totalitate american, am avut o legătură mult mai bună cu europenii. Am putut să vorbesc altfel cu ei, să-mi exprim gândurile mai uşor, să fiu înţeles mai repede. Am stabilit nişte relaţii mai strânse cu ei decât cu americanii.
George Wickes: Ce aţi găsit în Paris şi nu aţi găsit În America?
Henry Miller: Cred că am găsit libertatea care îmi lipsea în America. Mi-a plăcut faptul că am putut stabili legături durabile mult mai repede cu oamenii cu care îmi făcea o deosebită plăcere să vorbesc. Am întâlnit acolo indivizi care îmi semănau. Mai presus de toate, am simţit că sunt înţeles, tolerat. Nu am cerut nimănui să fiu acceptat. Îmi era de ajuns să fiu tolerat. În America nu m-am simţit niciodată aşa, însă pe atunci Europa era încă un teritoriu nou pentru mine. Cred că mi-ar fi fost bine şi oriunde altundeva: adică într-o lume diferită, străină. Şi tocmai pentru că acest lucru asta face parte din ciudăţenia mea, mi-au plăcut lucrurile străine, necunoscute.
“Oamenii cu principii mă plictisesc”
George Wickes: Aţi cunoscut mulţi autori englezi. Aţi avut legături strânse cu Durrell şi Powys?
Henry Miller: Cu Durrell da, doar că rar mă gândesc la el ca la un scriitor englez. Mi se pare că nu e deloc britanic. John Cowper Powys m-a influenţat extrem de mult, însă nu l-am cunoscut niciodată pe de-a-ntregul. Nici nu am îndrăznit! Eu eram un nimeni, iar el era un gigant. Mi-a fost mentor, idol, zeu. Când aveam 20 de ani, obişnuiam să mă duc la cursurile lui pe care le ţinea în New York. Peste 30 de ani, când l-am vizitat, am constatat că deja ştia ce scrisesem. Mai mult, părea că i-au plăcut foarte mult operele mele, ceea ce m-a surprins şi mai mult.
George Wickes: Cam pe atunci l-aţi cunoscut şi pe Orwell, nu?
Henry Miller: Pe Orwell l-am văzut de două sau de trei ori în timpul vizitelor sale la Paris. Nu l-aş numi neapărat prieten, cât o simplă cunoştinţă. Deşi era un om de treabă în felul său, până la final, Orwell mi s-a părut nesăbuit. Era la fel ca mulţi alţi englezi idealişti, şi mie mi se părea că era un fraier în idealismul lui. Era un om cu principii, cum s-ar spune, iar oamenii cu principii mă plictisesc.
“Nu mă mişcă ideea de a fi în conştiinţa colectivă”
George Wickes: Cu politica nu prea aţi avut treabă, nu?
Henry Miller: Chiar niciuna. Mi se pare că e o lume putredă din cauza căreia nu ajungem nicăieri. Politica înjoseşte totul.
George Wickes: Cum vă simţiţi în calitate de autor de best-seller?
Henry Miller: Nu prea am sentimente referitoare la asta pentru că nu constituie ceva real pentru mine. Nu văd ce amestec aş avea eu în toată treaba asta şi nici nu-mi face vreo plăcere. În schimb văd mai multe discrepanţe, mai multe intruziuni în viaţa mea. Oamenii sunt interesaţi de un lucru care pe mine nu mă mai interesează. Ei cred că faptul că sunt în sfârşit acceptat e ceva măreţ. Eu, pe de altă parte, cred că am fost acceptat de mult, în special de cei la care am sperat că mă vor accepta. Nu mă mişcă ideea de a fi în conştiinţa colectivă. De fapt, e chiar dureros pentru că mă acceptă din motive greşite. E mai mult o chestie care ţine de senzaţional şi mai puţin de adevărata mea valoare.
George Wickes: Totuşi, ştiaţi că există şi această parte a succesului.
Henry Miller: Da, desigur. Dar să ştii că adevărata recunoaştere vine din partea celor care sunt pe acelaşi palier cu tine, de la prietenii care sunt pe aceeaşi lungime de undă. Asta e recunoaşterea care contează şi chiar mă bucur că mulţi ani am avut parte de ea.
Versiunea integrală a interviului în limba engleză se găseşte aici.
