Dintre toate poveștile de dragoste din lumea aceasta, cea care m-a impresionat cel mai mult este povestea lui Abelard și a Heloisei. Să o surprind acum în cîteva cuvinte ar fi, din partea mea, o impietate pe de o parte, dar și o ne(îm)plinire a poveștii, pe de alta.
Micul nobil din Bretagne, regiune care mi-a mers direct la suflet pentru calitatea oamenilor de acolo cu care am intrat în contact, vine la Paris la sfîrșitul secolului XI ca să studieze filosofia. Ajunge în scurt timp un maestru al dialecticii și face furori la Paris, Melun și Corbeille, unde mulțimea îl urmează hipnotizată. Este un logician de excepție și reușește să intre în dispute aprinse cu profesorii lui, pe care îi va contrazice din plin. Mai tîrziu îl va combate și pe Bernard de Clairvaux, ceea ce nu va fi pe placul multor filosofi ai vremii.
Însă Abelard rămîne în istoria filosofiei nu numai prin implicarea sa în cearta universaliilor, prin dialectica sau prin dogma pe care o promovează, ci prin cea mai frumoasă poveste de dragoste din lumea teologică și literară. Datorită calităților sale de orator și a gîndirii de care dă dovadă, este solicitat de un mare canonic al vremii să îi predea nepoatei acestuia, Heloise. Tînăra, cu 20 de ani mai puțin decît Abelard, la cei 17 ani ai săi deja stîrnise pasiuni și discuții în cercurile înalte din Paris. Cultivată, manierată și deosebit de receptivă, Heloise intră repede în silogismul dialecticii, disimulat apoi în contrarii, transformat într-un joc al minții și al intelectului care, în final, pune stăpînire și pe suflet și stîrnește pasiuni puternice. Descoperiți, relația lor continuă pe ascuns și Heloise va da naștere unui copil, ceea ce pentru vremurile acelea era o mare încercare, nefiind – încă – uniți de biserică. Apoi cei doi sînt nevoiți să ia calea mănăstirilor, iar frumusețea poveștii de iubire de abia acum începe, după ce erosul a devenit agape…
Pe podul dedicat Ioanei d’Arc, locul unde acum 9 secole Abelard îi mărturisea Heloisei iubirea, suprind doi tineri îmbrățișați. Chipul lor nu se vede, însă umbrele lor unite sînt, pe moment, expresia unei legături trainice, de suflet, care va dăinui în timp, în ciuda vremii. Nimeni nu va ști ce e în sufletul lor, după cum nimeni nu va mai fi aici, peste o zi, peste un an, sau peste o eternitate, să le vadă. Sculptura din nuanțele de lumină de pe caldarîm nu mai este nici măcar acum, cînd aștern aceste rînduri. La fel ca și povestea lui Abelard și a Heloisei, adevătatele iubiri sînt cele despre care doar sufletele pot să stea, în timp, ca mărturie.
