Lacrimile sunt bucăți de noi în stare lichidă, un amestec de clipă, de noi, de alții, de sentimente și emoții, toate frământate și stropite în nuanțele sufletului. O simplă și adâncă privire, un sunet, o reamintire poate schimba mersul vieții pe linia timpului având efectul de a oferi trecutului locul prezentului.
“A-ți umezi tălpile prin lacrimile lor” este un gând profund și meditativ lăsat în scris de către Cioran fiecăruia dintre noi. Dar, cine dintre noi are puterea și dorința de a simți lacrimile cuiva când de-ale noastre fugim? Când pe-ale noastre le lăsăm să cadă, de cele mai multe ori doar la lumina lunii.
Pentru că tot ce simțim își găsește lăcaș în noi, e marea noastră în culoarea sentimentelor, sunt stâncile noastre de care se lovesc valurile vieții . Sunt toate acele lucruri pe care le-am purtat până în adâncuri și care cunosc mișcare atunci când ne (re)întoarcem într-acolo.
Și, chiar dacă ne-am dori să o simțim, fiecare lacrimă ce cade pe obraz străin e ca o țesătura. Atât de multe legături între om și oameni, între om și clipă, între om și cuvântul spus și nespus, între om și emoții, încât prea puțin putem cuprinde din acea lacrimă. Dar ne putem alătura, putem oferi o batistă pentru a o șterge. Putem să facem atât de multe lucruri, însă totul stă în a ne lăsa să simțim, să privim către cei care ne înconjoară, să ne permitem apropiere.
Să încercăm, măcar pentru o clipă, să privim omul așa cum este el, să lasăm deoparte ceea ce știim despre el, să-i acordăm timp, încredere, pentru că în spatele unui om se ascund povești, răni, deșert, vulcani activi, și nu doar câmpii în floare, izvoare, soare.
Iar în funcție de ce zace în omul din fața noastră, în funcție de tăria lui sufletească acesta a fost și este supus modelării: ca limbaj verbal și non-verbal, ca lumină și umbră, ca temeri și curaj, ca exterior și interior.
Înainte de a-ți umezi tălpile prin lacrimile lor, pășește prin sufletul tău pentru a putea înțelege zgomotul pașilor pe care îi vei face.
