“Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”
Totul pornește de la a-ți judeca sau a nu-ți judeca semenul. Și de ce nu ai face-o atâta timp cât acest lucru a rămas de actualitate de-a lungul timpului.
Pilde nenumărate stau drept mărturie acestui fapt, prin descrierea omului de atunci, încât ajungi să crezi că te naști purtând această frică ca pe o povară.
Perpetuarea fricii de a fi judecat de către semeni nu poate decât să tragă un semnal de alarmă: privit ca întreg, omul nu a evoluat defel, a rămas la același nivel de conștiință. E adevărat, omul a creat fel și fel de lucruri, a asuprit teritorii, a devenit campion la mânuit de arme, de cuvinte, de îndobitocit oameni. Și totuși, nu cred că acesta este scopul lui, aici, acum…
Dar revenind la ideea de început, în acest context, piatra joacă un rol important. Acel praf de piatră a cunoscut și el o evoluție. Și-a ascuns înfățisarea după inteligența și scrupulozitate omului în mâna căruia se afla.
Când eram copil îmi plăcea să trezesc adunătura de apă, indiferent că purta numele de vale, mare, etc, aruncând cu pietre. Dar crescând, am înțeles că piatra poate îmbrăca diferite înfățișări. Nepăsare, răutate, invidie, cătușe, grindină, astfel încât atunci când vine vorba de oameni, nu mai putem vorbi de apa exterioară ci de cea interioară , de adâncuri, de valuri interioare.
Piatra se îndreaptă în direcția aleasă de către mâna care o aruncă, însă traiectoria ei poate atinge și altceva. Efectul atingerii este imediat, în timp ce ecoul poate prelungi momentul, asemeni unei agonii. Dar cum te simți când piatra se afla în mâna ta și cum te simți atunci când ea este îndreptată înspre tine? Cât de contradictorii pot fi sentimentele ce se nasc având-o în centrul câmpului vizual. De la un pol la altul. Când judeci te simți superior celuilalt, bucurându-te oarecum de faptul că tu nu ești în situația lui, cu toate că poate tu ești într-o altfel de situație la fel de ingrată, dar pe care o ascunzi de ochii și urechile lumii.
Chiar dacă este predispus la a greși, omul are nevoie de exemple care inspiră verticalitate, speranță care să-i liniștească temerile. Dar astfel de exemple apar atunci când încetezi să trăiești doar pentru tine, să accepți omul așa cum e. Schimbarea începe doar cu noi, cu fiecare în parte. Din păcate, în multe cazuri, unii folosesc piatra drept apărare, crezând că astfel vor îndepărta musafirii nepoftiți, alții ajung să o folosească ca într-un joc ping-pong. Și prea puțini, aleg să nu le folosească defel, chiar dacă au fost aruncate în ograda lor.
Din păcate, calitatea umană cunoaște o continuă decădere care depășește puterea omului de a înțelege de ce oamenii se fură unii pe alții, de ce își iau viață cu atâta ușurință, și e atât de simplu a înțelege de ce unii oameni aleg să se izoleze de o lume care în dedesubturi se frământă ca un vulcan care fără a da de știre, la un moment dat, își va vărsa lava încheind un alt capitol în istoria omenirii.
Atât de multe pierderi (umane și sufletești) în trecut și în prezent, atât de multe pietre sfărâmate de frigul ce s-a lăsat peste noi, în noi, încât sub puterea lui, și un fluviu de lacrimi ar îngheța într-o clipă.
