Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
“Nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morala la care trăiești.”
Profesorii n-o spun întotdeauna, iar elevii n-o înțeleg aproape niciodată: a fi premiant nu reprezinta o răsplată pentru o activitate trecută, ci o apăsătoare consacrare pentru o activitate de mai târziu. În aparență, lucrul acesta nu interesează decât școala; în fapt însă, el e din plin lămuritor pentru unele din aspectele vieții noastre publice, depășind cu mult cadrele școlii.
Există o psihologie a premiantului, psihologie pe care școala nu face decât s-o definească și agraveze, dar n-o păstreaza doar pentru sine. Am întâlnit, în România vechilor politicieni, pe un ministru spunând: “Eu sunt un intelectual și am anumite drepturi să vorbesc, într-un fel ori altul, fiindcă am fost premiant.”
Cum asta: premiul – în școală sau oriunde – îți da drepturi? A fi bun și destoinic o dată te autoriza să ceri și să primești întotdeauna? Dar e tocmai pe dos. Cine s-a dovedit bun o dată s-a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă răspundere, pentru o nouă datorie. Și atâta tot.
Este, în fapt, vechea poveste, la care nu ne gândim îndeajuns, a fiului risipitor și-a fratelui său. Fiul risipitor e un netrebnic, foarte bine. Dar fratele său, omul cuminte, premiantul, supusul și ascultătorul, este el prin aceasta bun? Are el dreptul să fie mândru de ceea ce a făcut și sa refuze dragostea sau să pizmuiască fericirea celui ce n-a făcut ca el? Adevăratul premiant, adevăratul răsplătit e cel care s-a întors acasă și s-a pocăit. Cel care a stat acasă și a ascultat trebuie să dea de la el încă mai mult, tocmai pentru că a stat acasă și a ascultat.
E o morala aspră, firește, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și-a răsplătirii celor care n-au fost întotdeauna buni. Dar aceasta e morala creștinismului. Și aceasta ar trebui să fie morala oricărei societăți sănătoase sufletește. Ne poate plăcea sau nu; ne poate stimula sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat ca n-ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai.
S-o spunem deschis: n-am întâlnit destul de des, în lumea românească în care ne-a plăcut până acum să trăim, exemple care sa dovedească acceptarea fără rezerve a unei asemenea morale. Am întâlnit nemulțumiți, “nedreptățiți”, premianți care nu-și aveau locul potrivit cu presupusele lor merite; dar oameni buni, care sa priceapă că le incumbă mai mult decât li se cuvine, am întâlnit doar în straturile care n-au putut încă răzbi la suprafața vieții noastre publice.
Că n-au existat întotdeauna la noi criterii obiective de valorificare a oamenilor – se poate. Dar și acolo unde există criterii obiective se săvârșesc întâmplător nedreptăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care-a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea tres honorable. Înseamnă aceasta că nu sunt lăsați deoparte mulți dintre cei buni?
Deci nu criteriile obiective – pe cât pot fi ele de obiective – hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a unei societăți. Există și alte criterii, mai ales alte criterii lăuntrice conștiinței. Potrivit lor, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morala la care trăiești.
A fi premiant înseamnă, mult mai des decât ar trebui, o destindere morală, o vinovată ieșire din lupta cu sine. Cine știe dacă țara noastră n-are prea mulți premianți!
Constantin Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987),
A fi premiant (13 aprilie 1940)
