Bătrânul şi femeia

Nymphomaniac Vol. 1 (2013) – odisee erotic-metafizică.

Există două modalităţi de prezentare a filmului Nymphomaniac (2013): frontal sau de pe margini. Văzut frontal, găsim “cazul nimfomanei”, tratat de Lars von Trier (subiect central), privit din lateral, regăsim ”cazul Lars von Trier”, tratat prin filtrul nimfomanei (subiect periferic). Cele două jumătăţi (masculin şi feminin, agonie şi extaz, Eros şi Thanatos) îşi dau mâna, dar nu fuzionează, schimbând mereu registrele în acest film realizat pe “două voci”.

Dacă urmărim traseul confesiunilor şi al anecdotelor, găsim traiectoria sexuală a lui Joe, nimfomana din titlul filmului. Aceasta va fi găsită la pământ, într-o seară de iarnă geroasă, de Seligman, un bătrân care-o va îngriji şi-i va deveni confident. Acest eremit gentil pare a fi chiar alter-ego-ul lui Lars von Trier. Într-o conversaţie anodină, îi explică femeii că: “Eu sunt antisionist, dar nu antisemit, iar oamenii se înşală, crezând că este acelaşi lucru.” – referire directă la expunerea mediatică a regizorului danez.

Pe toată durata filmului, povestirea lui Joe se întretaie cu explicaţiile lui Seligman, iar povestea va oscila mereu între naraţiunea din trecut şi comentariile din prezent, ca într-un dispozitiv confesional, aranjat, în manieră proprie de von Trier, în capitole tematice.

Nymphomaniac este împărţit în două volume  şi opt capitole. Folosind-o pe Stacy Martin (un fel de Sylvia Kristel anorexică) pentru Joe în anii tinereţii şi pe ultra-celebra Charlotte Gainsbourg pentru Joe matură, realizatorul transformă Nymphomaniac într-un film-fluviu, o povestire plină ochi de experienţe, tribulaţii, meandre. Toate acestea sunt reunite într-o confluenţă a marotelor cineastului: alienarea şi exploatarea sub toate formele, anxietatea, pulsiunile extreme, antropologia post-modernă şi terapia simbolică. Este ultima parte a Trilogiei depresiei, din care mai fac parte Antichrist (2009) şi Melancholia (2011), toate cu Charlotte Gainsbourg. Cineastul danez s-a dedicat analizei psihului feminin (acest “land of neurosis“) fără a uita să-şi facă şi autoportretul. El aspiră să realizeze o panoramă a nimfomaniei, de aceea şi-a structurat pelicula în două volume, al doilea fiind dedicat lui Joe matură (perioada Gainsbourg).

Astfel, “oaia neagră” a festivalului de la Cannes, cineastul, ipohondru, îşi expune îndărătul nimfomaniei, geniul său artistic, mai greu digerabil de unii cinefili. În spatele maniei personajului central, care este “locomotiva” filmului, se regăseşte vocea auctorială a  lui Lars von Trier. Cortina explicativă şi sentenţioasă este ridicată de Seliman (conştiinţa masculină, erudită a artistului), care o oblojeşte pe nimfomană.

Toate acele flashback-uri din copilăria şi adolescenţa lui Joe se constituie în corpul principal al filmului, aşezat în manieră didacticistă, pe capitole. În aceste decupaje, tânăra Joe pare mai degrabă lucidă decât victimă. Von Trier multiplică inscripţiile (didacticiste) ce însoţesc experienţele adesea şocante, alteori amuzante ale fetei, în vreme ce Seligman îi dă replica prin analogii (neaşteptate) piscicole, Edgar Poe sau Bach, fără a pierde sau deturna firul povestirii. Totuşi, aceste diluări ale sexualităţii expuse par a fi nişte dâre de sarcasm cernute deasupra fiecărei scene. În acest context, regăsim toropeala melancolică, dar şi scene de isterie (în acest segment vodevilesc, o revedem pe Uma Thurman, nemachiată, devastată de  furie şi supărare, oftând din rărunchi). O scenă remarcabilă este aceea în alb şi negru, în care tatăl adorat al fetei agonizează pe un pat de spital. Apoi, într-un registru mai lejer, Shia LaBoeuf apare ca fiind, Jerôme,  prima iubire a lui Joe şi, ca un adevărat american, îşi ţine părţile intime bine ascunse.

Comentariile femeii devin explicaţii regretabile, când nu sunt sarcastice (“Nu poţi face omletă fără să spargi ouăle.”) şi se întretaie cu “lecţiile” lui Seligman. Deşi lung, solicitant şi depresiv, Nymphomaniac nu ajunge la supliciu. Lars von Trier rămâne un plastician, ce aduce în prim-plan alegorii la limita grotescului, dar şi un regizor care provoacă. În spatele cochetăriei de faţadă, se pot sesiza acele tuşe dureroase, ce suscită empatie în ciuda aerului vicios. Nu poate fi ignorată nici sinceritatea gagurilor din acest film ce devine un fel de “ego trip”, uzând de toate trucurile cinematografice. Puşi faţă în faţă, ca într-o şedinţă de terapie, cei doi, Joe şi Seligman, se descoperă reciproc, într-o rece confruntare. Cu mari ambiţii vizual-auditive, cineastul danez provoacă spectatorul să asiste la scene de sex comparate cu preludiile lui Bach, dar şi cu vulgara muscă drept momeală pentru pescuit. Jucându-se cu rock-ul celor de la Rammstein, dar şi cu motivul central din Valsul No 2, de Dmitri Shostakovich, Lars von Trier îmbină poveştile erotice cu numerele lui Fibonacci. Regizorul oferă o versiune feminoid-involuntară a propriului eu; “cazul Lars von Trier”, micul estet al nevrozei, dar şi marele comic al cinema-ului de calitate, care-a descoperit ingredientul de bază al sexului- dragostea (“The secret ingredient to sex is love“).