”Adio, Europa!” de Ion D. Sîrbu este un mare roman ce onorează literatura română. Un roman ce merită să fie scos din uitare, citit, studiat. Un roman ce ne privește. Excepționalitatea acestei cărți se datorează unei vieți deosebit de încercate, marcate de terorizări permanente, un destin de un dramatism inegalabil.
Ion Dezideriu Sârbu, născut la 28 iunie 1919, la Petrila și mort la 17 septembrie 1989, la Craiova, provine dintr-o familie de muncitori. În timpul anilor de școală, din lipsa banilor, întrerupe studiile pentru a munci la Atelierele din Petroșani. Aici se ocupă de pregătirea unor forme trapezoidale de fontă pentru a fi arămite. Abia în 1966, când, în calitate de angajat al Teatrului din Craiova, însoțește un grup de colegi din teatrele est-germane la Târgu-Jiu pentru a le arăta ce înseamnă Coloana Infinitului, îi vine ca o străfulgerare din subconștient că acestea sunt trapezele care i-au mâncat tinerețea.
Totuși grație unor profesori care au întrevăzut potențialul intelectual al tânărului Ion D. Sârbu, îl susțin în vederea admiterii la un internat, cu bursă. Este perioada în care face sport de performanță, dă meditații pentru corigenți, muncește în vacanțe din greu pentru a se întreține. Sportul și munca reprezinta doza de încredere, cinste și umor autoironic care îl vor ajuta să reziste în viață.
Își ia cu brio bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosifie a Universității din Cluj, avându-l ca mentor pe Lucian Blaga. În anii 1940-’44 este mobilizat cu intermitențe pe front, la cucerirea Odessei, spre Crimeea, apoi Stalingrad. Atunci se întâplă momentul tragicomic al vieții când este declarat mort în 1942, la Stalingrad, iar colegii de facultate îi organizează o ședință de doliu.
Combinând studiul cu prezența în tranșee și prizonieratul, în 1945 își ia licența cu magna cum laude în Filosofia Culturii. În 1949, absolvă excelent Seminarul Pedagogic Universitar și devine, la 28 de ani, cel mai tânăr conferențiar al României. Obține un post la catedra facultății pe care a absolvit-o. Ca dască e cuceritor, iubit de studenți, Profesor prin excelență.
În 1949, încep persecuțiile securității, i se cer articole denigratoare despre mentorii săi, Lucian Blaga și Liviu Rusu, pentru a-și păstra postul – refuză. Toți trei sunt destituiți din posturile universitare. Condamnat la sărăcie, se angajează ca profesor de psihologie, istorie, română la diferite licee din oraș. Devine donator voluntar de sânge pentru a primi 50 de lei și 1 kg de carne, își vinde la talcioc cărțile din bibliotecă ”pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare rusești din care să-mi pot face un palton”.
În martie 1957 participă ca martor la procesul de acuzare a lui Ștefan Augostin Doinaș, anchetatorii așteaptă să-și incrimineze prietenul, acesta îi ia apărarea. Este arestat în septembrie aceluiași an pentru ”omisiune de denunț”, i se propune colaborare cu securitatea, pe care o respinge. Face șapte ani de detenție politică la București, Jilava, Gherla și lagăre de muncă forțată la Salcia, Giurgeni, Periprava.
Iese din închisoare în 1963, la 44 de ani, slăbit. În pofida studiilor excelente și limbilor pe care le vorbea (germana, maghiara, engleza, italiana, franceza și rusa) se întoarce în orașul de baștină, Petrila, și lucrează ca vagonetar la mină. În februarie 1964 este numit secretar literar la Teatrul din Petroșani, apoi este transferat la Teatrul din Craiova. Ultimul său exil fiind Craiova, din rațiuni cunoascute numai de securitate.
Din 1957 până la moarte este urmărit fără întrerupere de securitate. Acest ”atlet al mizeriei” după cum îl numea Blaga a trecut prin anchete, torturi, lagăre de muncă, supravegheri, presiuni, interdicţii, ca să ajungă, în cele din urmă, conform planului Securității, marginalizat și izolat.
„Dintre toate pușcăriile mele, Craiova mi se pare astăzi a fi cea mai cumplită și cea mai absurdă. Fiindcă e pe viață. Am dreptul la pachet și vorbitor, la plimbare, dar nimeni nu îmi trimite pachet, nimeni nu mă cere la vorbitor, chiar și la plimbare merg singur, singur, singur.“ […] „Mi se asigură toate condițiile de a putea să mor înainte de a muri.“
Romanul ăsta se narează cu strigăt. Aici sunt evocate adevăruri cutremurătoare, dure, incomode; valabile și astăzi. O istorie ce ar fi putut fi împresurată cu plâns, dar eroul acesteia a ales râsul, iar pentru asta e pedepsit crunt, cu scop de anihilare. Nu le reușește, de aia metodele devin din ce în ce mai perfide. Iar sfârșitul acestei vieți e greu de povestit, se bocește, cu lacrimi fierbinți ce ard pe dinăuntru.
Un roman polivalent, trasfigurator, răscolitor. Iată câteva fragmente deosebit de evocatoare:
Adevărul era că, indiferent de natura relelor de care m-am izbit în viață, gândul că dreptatea este de partea celor care plâng nu m-a părăsit niciodată.
Orice râs e de jos în sus, orice râs dezumflă, critică, relativizează. Arată cu degetul. Sparge oglinda, răstoarnă valorile, face dreptate prin egalizare și ignorare a ierarhiilor.
Există cuvinte Tanc, cuvinte Bombardier, Mitralieră, Rachetă. Cuvinte gaz lacrimogen, gaz asfixiant, gaz paralizant. Am văzut cuvinte viteze murind eroic în linia întâi, cunosc cuvinte ce au dezertat, ce s-au automutilat; cuvinte trecute la dușman, fofilate în spate, unde sunt căruțele cu pâine. Dar ce este mai trist este faptul că am văzut – și văd și astăzi – o mulțime de cuvinte moarte (pe baricade, în luptă, prin pușcării sau mânăstiri), cuvinte ucise pe la spate, mișelește, sau arse în cuptoare, și multe alte mici și nenorocite cuvinte, strivite chiar la naștere, direct pe buzele gângurinde ale copiilor. De cuvintele – văduve ce să-ți mai vorbesc? Ele își bocesc soțul, sau copilul, sau fratele.
Lumea asta are nevoie astăzi de morală, înainte de folozofie, drept, religie sau știință. De o morală a adevărului simplu, a binelui simplu, a dreptății simple. De o morală care să-i controleze și pe suverani, și pe măturătorii de stradă. E un vis, ce altceva e viața decât o investiție păguboasă în vise din ce în ce mai utopice?
Petele de pe haină pot ieși la curățătorie, petele de pe conțiiință se usucă și se vântură ca polenul florilor de rozmarin, numai petele din trecut nici nu ies, nici nu se usucă. Stau ca ciupercile sub țărâna răbdătoare, stau și așteaptă te miri ce ploaie economică sau politică, ca deodată să țâșnească spre lumină ca un martor înviat a treia zi după încheierea dosarului.
Trebuie să nu ne pierdem bun-simțul acelui hotar ce există între real și ficțiune, între vis și trezie, între ceea ce este așa cum este și ceea ce ar putea să fie așa cum ar trebui să fie, fără să poată, totuși, să fie.
Lutul e ca un sfânt, lemnul e ca un martir, marmura e tainică și paradiziacă, bronzul e veșnic și puternic.
Ghips, totul e ghips, totul e la jumătate de drum între măreața buna intenție și o și mai măreață ducere la bun sfârșit. Până la 50% din orice proiect, strigăm ”ura, ura!”, spumegăm de entuziasm. Lucrăm repede, tot mai repede, până la 70%. Aici obosim, ne plictisim, nu mai avem asta, nu mai avem aia, investițiile-s epuizate, chiar și șefii se uită în altă parte, ce rost are să terminăm, să finisăm? Turnăm finalul în ghips, raportăm terminarea lucrărilor cu depășiri ale normei și cu procent de 11,82% economii la… bronz, piatră, marmură.
Inițiații antici vorbeau de trei stări normale ale oricărui om: starea de veghe, de somn și de vis. Din nenorocire (sau, cine știe, din alte rațiuni mistice ascunse nouă), istoria ultimelor șase decenii – spre imensa ofensă și rușine a lumii noastre, hiperprogresiste și ultracivilizate) a impus o a patra stare, total antinaturală, dar din ce în ce mai actual și universal folosită: e vorba de starea de claustrare. De închidere. Care e veghe, somn și vis, legate de tainele timpului, spațiului, suferinței și morții.
Nu e totuna să știi ce e o rană studiind o rană: trebuie să fii sau să fi fost tu însuți cândva rănit, mai mult, trebuie să devii tu însuți rană, numai rană; nu e totuna să vorbești de întuneric sau să fii în întuneric, să știi totul despre pieire și moarte sau să fii tu și întregul tău neam în permanentă stare de murire și pieire…
Noi nu putem pleca pentru simplul motiv că avem un uriaș talent de a suferi și îndura; nu plecăm fiindcă ne-am obișnuit să cărăm – nu pe un delușor ca Golgota, ci într-un Bărăgan fără de sfârșit și fără de speranță – această cruce care e a noastră și pe care o și iubim.
Mitul cumplit al lui Iov – pe care îl trăim aievea și astăzi – se bazează pe un pariu în ceruri. Atunci acest pariu a fost câștigat de bunul Dumnezeu, fiindcă Iov nu și-a pierdut credința: astăzi, mă tem, Iov a devenit un fel de Ioviță, e gata oricând la o înțelegere cu diavolul numai să-și salveze bruma de viață de aici: fiindcă în cealaltă nici nu crede și nici nu e interesat să ajungă.
Nimic în lumea asta nu e întâmplător, nimic nu este mut, lumea mi se pare într-adevăr acea lume de simboluri – de semințe, oglinzi, văluri – prin care spiritul și Marele Anonim își ascund tainele, tocmai ca să poată să ni le ofere, să ni le apropie, să ni le reveleze.
Peștera asta poate fi considerată ”buricul pământului”, le nombril cosmique, fiindcă totdeauna stăm în centrul unui cerc a cărui circumferință e pretutindeni și mijlocul nicăieri… Iată, acolo în fund e un stâlp: el simbolizează axa lumii. Bolta acestei peșteri e cerul înstelat, sub tălpile noastre se ascund tainele iadului. Lao-tze s-a născut într-o peșteră, Pitagora a meditat într-o peșteră, Iisus s-a născut și, mai apoi, a fost înmormântat într-o peșteră. De aici El – și mulți alți inițiați – au coborât în infern, ca apoi, de acolo, să regăsească drumul spre absolut, spre supremul Bine.
Noi aici suntem victimele, ostaticii, prizonierii acestui război ce s-a declarat deja într-o mare parte a lumii, dar iată că noi suntem în măsură de a ști și de a fi experimentat faptul că cea mai umilă rugăciune, făcută cu dragoste și cu credință, te apropie de adevăr, mai mult decât zece laboratoare de fizică sau biologie, decât o sută de sateliți sau un milion de matematicieni sau fzicieni amețiți de propria lor beție; nu are rost să vă demonstrez matematic că minus UNU (-1) este nu numai un grav simbol de perpendicularitate, dar și o primă condiție de mântuire, pentru orice individ sau popor ce a fost declarat a purta semnul minus pe umerii sigurătății sale în lume și istorie.
Și poate cel mai frumos lucru pe care l-am citit despre iubire:
”La noi, îmi spunea ea, și o auzeam și acum șoptindu-mi de aproape, la noi căsniciile se leagă din ochi, nu prin cuvinte. Oamenii se văd, se recunosc, se iau de mână. Nici un cuvânt despre dragoste, niciun jurământ. Se așază la casa lor, intră în griji, fac la copii, se închină, îmbătrânesc, încep să se uite spre munte, așteptând cu rost și chibzuință sfârșitul cel de obște. Cel mai frumos cuvânt de dragoste, ce se rostește sub șindrilele sau prunii ăștia, o singură dată în viață, ar fi: ”Bărbate, aș vrea să mor înanintea ta!…” Vezi paltinul acela tăiat? Pe sub pământ, rădăcinile îi sunt încă vii, el continuă a trăi încolăcit de rădăcinile celui netăiat. Se spune vreun cuvânt, e nevoie de vreo juruință? Nimic. Dragostea, la noi, aici, nu e chin, nici întrebare, nici reciprocă scurmare și pândă. Dragostea e tăcere, e umbră și vis. E mai-mult-decât-cuvânt: e noimă, rost, primire și trimitere; e muntele alb sub care vom plesni ca mugurii, într-o altă veșnicie…”
