Nu putem trăi pentru alții, nu putem muri pentru alții, nu putem schimba soarta lui Sisif

Toți știm că vom muri, dar nu știm când și sperăm că acel “când” va fi cât mai târziu și cât mai pe tăcute, nesimțite… Nimic nu suportă grad de comparație cu lupta pe care o duce un om care știe că va muri…. curând și, la coletul trimis de moarte, se adaugă chin fizic și psihic. Simplul fapt că știe este o tortură în sine.

Pentru acești oameni, care au aflat despre sfârșitul lor, dar au continuat să lupte pentru o fărâmă de viață, mă înclin și îi declar martiri.

Consider că fiecare om bolnav este Sisif ce rostogolește bolovanul în susul muntelui. Fiecare pas al lui este o trudă aparent inutilă, doar pentru cel ce se uită, deoarece vede că pe cât reușește să urce, coboară înzecit cu greutatea bolovanului rostogolindu-se peste el. Și iar o ia din loc privind spre vârful muntelui pentru că acolo îl așteaptă speranța, iar mâinile ei nevăzute îl ajută să nu abandoneze.

Omul bolnav, mai ales cel care suferă de o boală incurabilă, dar nu doar acela, își mută mintea în inimă. Nu mai suportă răceală creierului ce dă minții luciditate, obiectivitate, logică. Are nevoie de alt tip de suport, are nevoie de o căldură ce vine doar din inimă.

Această căldură vine de la lumina speranței ce se naște tocmai când sunt epuizate toate argumentele logicii minții.
Omul bolnav are o putere și – o credință ce-o depășește pe a celui sănătos, pe a celui care se roagă pentru el. Căci cel ce se uită, cel ce ajută, cel ce îl iubește, își pierde puterea spiritului sprijinindu-se pe puterea fizică spre a-i fi de folos celui bolnav.

Omul bolnav se leapădă (simbolic) de corp , dar își înalță spiritul sperând. Bolovanul lui Sisif nu este o greutate fizică decât pentru cei ce gândesc doar cu mintea. Pentru omul bolnav, bolovanul este spiritul său, iar căderea lui o simte peste el precum fâlfâirea unor aripi ce își iau avânt pentru un zbor deasupra norilor, nimic nu pare fără sens pentru cineva care nu mai are sens să nu riște, care nu mai are nimic de pierdut, pentru care sentința a fost dată.

Astfel încearcă leacuri știute și neștiute, leacuri în care crede și în care nu crede, leacuri savante și leacuri băbești… (Ar accepta să se vaccineze cu ceva experimental cu speranța că va trăi, nu cu frica că ar fi cobai sau ar muri.) Paradoxal, omul bolnav nu va negocia niciodată cu moartea, căci în casa inimii, mintea nu o concepe ca realitate, dar va negocia cu viața, secunde, minute, ore, zile, săptămâni, ani. Oricât ar câștiga va avea un preț incomensurabil raportat la viața de dinainte de boală.

Oricât ai iubi pe cineva nu poți avea puterea celui ce luptă pentru viață schingiuit de boală. Oricât de mult i-ai fi alături, își urcă singur bolovanul. Pe stâncă, Sisif, nu are părinți, nu are frați, nu are cine să îl ajute.

Am fost sora unei Sisife. Am trăit alături de ea întregul coșmar.

Am urcat pe alei nevăzute de ea, vrând să ajung mai repede în vârf și să – i aduc lumina speranței :vindecarea. Luam cu nesaț, dar când mă întorceam la ea, se risipise printre degete.

Am fost la ușa morții, dar nu mi-a deschis. Am negociat cu ea. Am rugat-o să amâne momentul. Am implorat-o să mă ia pe mine. Mi-am lăsat sufletul la ușă la ea, ca pe un dar, dar nu l-a vrut. Mi l-a aruncat, zdrobindu-l, mutilându-l, dar l-a lăsat în viață.

O vedeam cum se uită pe fereastră spre Sisifa mea iubită, cum o admiră cum urcă, cum speră, cum crede. Era avidă după credința născută din neputință.

Și – atunci am înțeles că oricât ai iubi, nu poți trăi pentru celălalt, nu poți muri pentru celălalt, nu-l poți ajuta să urce propriul bolovan…

Niciodată nu vom ști cât de greu e bolovanul celuilalt, nici a celui ce pleacă, nici a celui ce rămâne, căci nu există cântar pentru iubire, pentru suferință, pentru puterea de a îndura…

În fiecare din noi sălășluiește un Sisif.
Unii ducem o pietricică, altii un bolovan, iar câte unul împinge tot muntele prin viață…