Oamenii nu sunt făcuți să fie monogami

“Oamenii nu sunt făcuți să fie monogami” – fraza asta am auzit-o în toamna lui 2006, în fața facultății de Psihologie, când îmi așteptăm o colegă de grupă să mergem împreună spre casă.

Mi-a atras atenția în mod special pentru că o rostise o fată și m-am întors să o văd. Era o fată blondă, tunsă scurt, puțin grăsuță și îmbrăcată în haine largi, foarte dezinvoltă mi-a părut. Era probabil în primul an, ca și mine. Am fost atât de șocată și scandalizată de ceea ce auzisem, încât nu m-am putut abține să nu-i arunc o privire tăioasă, plină de dispreț. Spusese acea frază cu o resemnare și o seninătate care m-au zguduit. Cum poate să spună așa ceva? Cine e ea să strige așa ceva în gura mare, în față facultății ? O mediocră, mi-am spus. Nu știe nimic, în filosofia ei defectă de viață alege calea cea ușoară, calea cunoscută tuturor pesemne. Probabil citise asta undeva și îi plăcea să se audă spunând-o – am concluzionat într-un final. Nu mai știu exact ce am gândit atunci, dar știu că am sfârșit prin a mă întrista foarte tare, pentru că mi-a încolțit în minte bănuiala că ar putea avea dreptate.

La vremea respectivă eram la prima mea relație, totul era frumos și bine, iar în vocabularul meu nici măcar nu exista cuvântul “infidelitate”. Nu exista pentru că nu avea sens, nu avea semnificație pentru mine, în nici una din limbile pământului. Era ceva ce făceau alții, nu eu. Era ceva ce li se întâmpla altora, nu mie. Nicidecum, niciodată. Trăiam într-un idealism perfect, credeam în relația perfectă, în iubirea perfectă. Bineînțeles că oamenii pot fi monogami, dacă se iubesc. Așa îmi spuneam, ca atât e suficient. Așa văzusem în filme, așa auzeam în melodii, așa citeam în cărți. Că, până la urmă, dragostea câștigă (asta sună ceva mai bine în engleză).

Am jurat că nu voi fi niciodată infidelă, am jurat că atunci când voi fi înșelată, am să pun punct imediat. Prima parte a jurământului mi-a ieșit până acum. A doua, din păcate, nu a ținut de mine. Și s-a intâmplat pur și simplu. S-a închis o ușă timp de mulți ani. S-a deschis apoi din nou, scârțâind de nesiguranță și neputință, sub greutatea îndoielii și a fricii. Vai de capul ei de ușă!

Au trecut 11 ani de atunci și păstrez în minte exact vocea aceea “Oamenii nu sunt făcuți să fie monogami”. Poate că avea dreptate fata aia. Dar nu a spus totul – oamenii sunt incredibil de egoiști. Suntem cu toții atât de egoiști și de ipocriți. Credem că ni se cuvine ceva, că lumea ne datorează ceva. Vrem totul și credem că dăm totul, dar nu e deloc așa. Înconjurați de clișee, fiecare devine un altul. Nu ne ajunge niciodată ce avem, vrem mai mult, tot mai mult, asta pentru că noi credem că merităm, că ni se cuvine. Ce creaturi demne de dispreț suntem! La sfasitul zilei, când plângem sau zâmbim, e vorba tot de noi. De propria noastră persoană, de propriile noastre nevoi și nu de altcineva. Vrem să controlăm totul și plângem neputincioși când nu ne iese. Ne creăm astfel dependențe emoționale care reflectă însăși natura infectă a propriului nostru ego, într-o goană frenetică după validări și confirmări, care să ne arate cât suntem noi de demni de iubire. Ne creăm universuri compensatorii, ideale, în care suntem stăpânii lumii. Apoi pozăm în victime perfecte, mai ales noi femeile. Câtă dramă, câte lacrimi, cât zbucium! Câtă nedreptate, Doamne! Noi care merităm totul.

Mă tem totuși că nu spun nimic nou. Înainte să mă acuzați de un cinism grotesc, trebuie să știți că în spatele acestuia sunt, în continuare, o idealistă. Da, sunt cea mai idealistă persoană pe care o cunosc. Sunt una care ani de zile a trăit în filme romantice și în melodii, afișând o scârbă nemărginită față de tot ce era romantic, față de tot ce era frumos și împlinit. Când, de fapt, credeam cu tărie în toată “mizeria” pe care mi-o vindea industria filmelor si literatura mai mult sau mai puțin calitativă. Și visam, și plănuiam, și îmi imaginam, mă proiectam, speram, plângeam, oftam. Nimic nu se întâmpla că acolo. Dar știți care e partea cea mai tristă și mai ridicolă? Eu încă mai cred, asta e adevărul. Încă sunt aici, ceasul încă ticăie, înseamnă că sunt aici cu un scop. Care o fi ăla?

Dragii mei, eu sunt cel mai mare clișeu. Sunt o cinică idealistă. Sunt o naivă trecută de 30 de ani, care încă zâmbește oamenilor la metrou. Un clișeu îmbrăcat într-o crustă fisurată de zahăr caramelizat, o egoistă care încă mai crede că i se cuvine ceva bun. Spun asta pentru că simt că nu prea mai am nimic de pierdut.

Negarea, ca mecanism de apărare, e un lucru necurat și deloc sănătos. Poate că acum e timpul să accept că ceea ce a spus fata aia e adevărat. Poate e timpul să mă împac cu ideea că trăiesc într-o lume în care oamenii se mint cu vorbe goale și cu zâmbete false, oameni care își consumă toată energia numai pentru a păstra aparențele, atât de mult iubitele aparențe, oglinda lor de indivizi perfecți, indivizi model, care nu greșesc niciodată, oameni care nu ar putea suporta să fie judecați. Oameni care spun cuvinte goale doar pentru că sună bine, oameni căsătoriți care își fac concediile cu familia și au gândul în altă parte, oamenii care se complac zilnic într-o realitate care nu le convine.

Mă sperie și mă întristează lumea asta. Nu e așa cum visam. Nimic nu e așa cum ar trebui să fie. Să-mi fie rușine pentru naivitatea mea ! Uneori, când mă scutură puternic cineva, chiar îmi este. Poate că, într-o zi cu soare și cu două dimineți, voi începe să-mi scriu romanul.