Miile de ani de evoluție ne-au învățat că tot ceea ce se aseamănă câtuși de puțin cu durerea este de neîntreprins.
Orice emoție care îndrăznește să îi dea târcoale durerii, precum spaima, frica sau dubiul trebuiesc depozitate într-un sipet suficient de mare și lăsat să moară pe undeva. Dacă ar fi după noi, am creea, probabil, o lume fără dureri, fără frici, în care ziua ar fi petrecută observând razele docile ale bucuriei continue. Am merge la promenadă, cufundați zilnic în tot ceea ce semnifică frumosul.
Oricât de tentant ar fi un asemenea scenariu, dacă ar exista numai fericirea, s-ar distruge singură, prin faptul că nu ar exista antiteză. Omul nu poate înțelege ce este fericirea fără durere. Ar trăi fiecare zi voios, dar nu ar ști că ceea ce trăiește, simte, miroase sau vede se numește fericire. Ar trece prin ea precum un tren de mare viteză și nu ar observa-o. Durerea completează fericirea. Îi dă un sens, o noimă, pentru ca noi, oamenii, să o putem cuprinde în lumina ei cea mai bună. Avem nevoie de cele mai târzii momente, pentru a le aprecia pe cele mai neîntârziate.
Durerea este dezrobitoare. Desigur, trebuie să se înțeleagă că nu vorbesc despre durerea iremediabilă, cea care te lasă paralizat sufletește, psihic sau fizic. Acea durere este la capătul spectrului și deși și ea are rolul ei indiscutabil, aici vorbesc despre durerile pasagere. Cele care apar de nicăieri, sunt precum norii plimbători și transformă omul. Durerea întărește, durerea construiește, repară, peticește și predă.
Odată ce reușim să nu o mai judecăm, ci încercăm să o interpretăm ca un ajutor, ne va fi mult mai ușor să trecem peste și să ajungem la mulțumire. Odată ce o întâlnim, durerea va cerși întrebări, la care noi suntem supuși să răspundem, iar răspunsurile cu care venim, vor fi cărămizile cu care ne vom construi și întării zidul identității noastre. Să presupunem că nu putem sau nu dorim să valorificăm întrebările venite dintr-o anumită circumstanță dureroasă. Blocăm orice lecție. Numaidecât, durerea, va lăsa o urmă pe care mai devreme sau mai târziu, tot vei decide că merită investigată.
Cea mai grea durere și cea mai chinuitoare, pentru că este deosebit de șireată, adunându-se în noi, este teama de încercare, de ieșire din confort. Teama de a rămâne unde suntem este mult mai neînsemnată decât teama de a fugi către necunoscut. Simpla bătălie care se dă între încercările noastre de a sta unde suntem și de a risca, de a păși cu grijă în incertitudine, este obositoare și dureroasă.
De aici vine și concepția de “șiretlic”, deoarece fără să ne dăm seama, adunăm neîncredere și frică, tocmai prin controlul exagerat asupra pașilor. Să ne imaginăm cum trecând prin ziua cotidiană, avem de făcut numeroase alegeri care înviorează sau dezbină energia aceasta a alegerii dintre confort și risc. O femeie obișnuită de 30 ani, frumoasă, cu un stil de viață liniar, exact și liniștit, căreia nu îi lipsește nimic, își încheie ziua de muncă. Are totul planificat pentru weekend-ul ce urmează, și înflorește de bucurie datorită normalității. Niciodată nu a îndrăznit să iasă din confortul ei și nici nu a lăsat pe nimeni să o îndemne.
Însă, astăzi este o zi neobișnuită, primește un telefon de la prietenul ei, care îi propune să își facă bagajul și să meargă împreună cu primul avion către orice destinație. Nezburând niciodată, tot balonul ei de siguranță se năruie și un sentiment de durere o acoperă. O durere datorată neîncrederii. Îndrăznește să refuze, el este dezamăgit, iar ea rămâne posomorâtă toată ziua, neștiind exact de ce. Frustrarea se adună și întrebările inevitabil vor veni, împingând tot mai mult către răspunsuri.
Când nu există niciun fel de opoziție acțiunilor noastre, ne obișnuim să nu le mai apreciem cum se cuvine.
