Cuvîntul neruga, cu rezonanțe asiatice parcă, pune în lumină cel puțin 3 aspecte: în primul rînd e aspectul fonic, cu accent pe silaba a doua și jocul triplu dinte o consoană și o vocală din fiecare silabă, unde consoanele crescătoare vin sub forma afișată a unei energii, apoi e înțelesul, reprezentat printr-un substantiv (tipic sub aspectul formării lui, dar inexistent în dicționar) și, în al treilea rînd, reprezintă pronumele personal însoțit de verbul la imperfect, persoana a treia, singular, aducînd în lumină vremuri imemoriale.
Ca și cum, la un moment dat, cineva ne ruga să facem ceva, să fim într-un anumit fel, să acționăm în virtutea a ceva. Și, din ne-facere, din ne-ascultare, neruga noastră a deviat în altceva și nu a mai putut instaura lumi, pace sau liniște…
Mi-a spus cineva, recent, că nu mai are nici măcar puterea să se roage. Că ruga nu își mai găsește locul și nu îi mai poate fi parte din gînduri. Că a ajuns la o stare de împietrire și că nici măcar lacrimile nu îi mai pot spăla cristalul ochilor… Că starea la care a ajuns este o nerugă continuă, din care nu mai poate ieși.
Văd, din nefericire, tot mai mulți oameni în ultimul timp care nu mai au puterea de a se ruga. Pe care deja i-a cuprins neruga. Și care nu mai au energia de a intra în biserici. Sau dacă o fac, totul se reduce la automatisme și la un formal sec, ca reflex al inerției altor vremuri. Sînt vremurile cînd El ne ruga să Îi fim alături. Și totuși, aceasta e o stare care, din ce în ce mai mult, cucerește suflete.
Am tot stat și m-am gîndit de unde poate să vină o astfel de stare, și care îi poate fi originea? Singura explicație pe care am găsit-o este dată de o negare a frumosului din noi, de neoameni. Pentru că mulți dintre cei din jur au devenit neoameni, o zonă tot mai mare se acoperă cu boli: nefericiri, nenorociri, necazuri, neajunsuri, nevoi, neliniști nefirești. Nerugi.
Lor, nerugilor, noi trebuie astăzi să le căutăm leacul.
