De unde ai pornit in lume? Esti constient ca din ziua in care te-ai nascut te indrepti cu pasi rapizi catre moarte?
Inseamna ca, daca realizezi asta, esti capabil sa iti dai seama si de importanta amintirilor tale. Ce sunt amintirile? O revedere a trecutului? Gresit. Inseamna ca ar trebui sa ne amintim absolut totul. Si ce sens ar mai avea? Nu…ne amintim doar ce a avut o oarecare insemnatate pentru noi. Dar de ce? Ca sa invatam ceva? Gresit. Ne amintim fractiuni din trecut ca sa nu ne pierdem pe noi insine.
Despre unii copii cand cresc li se spune ca au personalitate. Pe ce e construita personalitatea lor? Pe experiente lor anterioare si ce “au furat” de la persoanele care ii inconjoara. Deci… din amintiri. Si atunci, amintirile noastre ne tin vie personalitatea. Amintirile sunt cele care dau arhetipul felului nostru de a fi. Ele sunt baza comportamentului nostru. Nu invatam noi din amintiri. Amintirile ne instruiesc. Inconstient.
Dar bineinteles, ca sunt amintiri placute si mai putin placute. Dar placutul este relativ. Omul nu poate fi complet fara neplacut sau fara placut. Asa cum nu am stii ce e lumina fara intuneric, asa nu putem stii nici cine suntem cu adevarat fara sa pastram durerile trecutului la fel de vii in noi. Asa cum am acceptat intunericul… asa trebuie sa invatam sa acceptam si trecutul.
Fara trecut suntem blocati in prezent. Nu reprezentam nimic. Trecutul si implicit amintirile ne dau esenta. Zgomotul vietii este de fapt un amalgam de amintiri colective care ne dau normele societatii. Dar evident… slabiciunea umana este reprezentata in acest cadru de imposibilitatea de a ne adapta. Mai precis, daca ramai ancorat si nu reusesti sa iti distantezi mintea, sa iti compartimentezi existenta, degeaba pretinzi o urma la fericire. Nu o vei avea.
Omul puternic si fericit nu este cel care isi invinge temerile. Amintirile neplacute. Ci cel care se adapteaza. Cel care invata din durerile si neimplinirile experimentate. Si devine cel ce e menit sa fie. Hai sa fim completi.
