Am în palmă tot ce mi-a rămas,
o mămăruță ce a rătăcit calea,
eu sunt universul ei, ea e rătăcirea mea,
zborurile noastre stau încrucișate pe un ram,
asteptându-ne în aripi,
doar vântul să ne ajute,
să deschidem pleoapa.
Mă uit cum urcă și coboară și mă gâdilă în palmă,
când pe văi, când pe creste mai cărnoase,
deschid degetele să se cațăre pe vreascuri,
până-n vârf de pom,
s-o văd cum se uită-n zare, poate apare,
cealaltă palmă, ca o viață viitoare.
O plimb dintr-o palmă-n alta,
ca între două lumi, cea din stânga și cea din dreapta,
o legăn, o dau în balansoar,
întind palma, îi fac drumul mai ușor,
o afund în văi, o urc pe munți,
o învăț trecerea dintr-o viață-n alta,
o culc într-o palmă s-o viseze pe cealaltă,
iar ea, sărmana, crede că e voia ei, că așa e scris.
Eu în palma cui oi fi?
Cine-mi desenează drumuri și urcușuri,
punți gata suspinate, aninate de ochi închipuiți,
din alte palme, mai astrale!
Câte palme are zborul meu şi mai am aripi pentru toate?
Aş întreba-o, dar e doar o mămăruță!
Mămăruță, mămăruță, de ce nu ești tu fecioară?
Fecioara aceea ce n-a învățat femeia,
să te ascund, să închid palmă peste palmă,
să te beau și să mă rog să mă închidă și pe mine,
palmele acelea ce mă tot plimbă, de pe-o zi pe alta,
purtându-mă pe degete, când pe stânga, când pe dreapta.
Dar tu ești doar o mămăruță,
ce ai să zbori când o să adorm
și o să-mi duci sub aripi căutările-ncuiate într-o lacrimă,
să bei dacă ți-e sete,
e făcută din plimbările noastre,
când pe-o palmă, când pe alta,
de-a lungul vieții noastre de-o palmă,
să-mi duci lacrima din palmă-n palmă,
în altă palmă,
până o să găsești mămăruța-fecioară,
cea ce n-a învățat femeia
şi dă-i-o să o bea, e tot ce mi-a rămas
și spune-i să zboare mai departe,
eu nu mai trebuiesc,
m-am oprit sub degetul cel mare,
a nu știu cărei palme,
nici că-i stânga, nici că-i dreapta.
