Să lauzi eșecul, sa vorbești despre căderi și înfrângeri, spunând că sunt o binecuvântare – pare sa fie un însemn al unui orizont valoric răsturnat. Se prea poate, însa eu înclin sa cred altceva, încercând sa conturez câteva elemente pentru o apologie a eșecului. Parcursul uman dintre cădere și regăsire este cel mai iscusit învățător, cea mai buna scoală. Niciodată nu ești prea tânăr pentru a plânge și niciodată prea bătrân pentru a învăța!
Eșecul îmi pare similar privitului în oglinda, cu deosebirea ca acum nu te privești pentru a te estetiza, ci pentru a te regăsi, pentru a face inventarul recuzitei tale de salvare. Traiectoria reașezării tale, efortul recuperator al instalării în echilibru – este mai important decât un seminar de filosofie. Nicicând nu înveți mai mult, fortificându-te, ca atunci când, căzut fiind, înveți sa te ridici. Și ce înveți? Că instanta înțelepciunii nu este exterioara în raport cu sinele tău, ca cel mai bun prieten îți ești tu sieși, că numai iubindu-te pe tine îi poți iubi autentic pe cei de lângă tine, ca nu poți schimba prea mult împrejurările, ci doar felul în care te raportezi la ele.
Trăim într-o societate marcată profund de paradigma succesului. Suntem învățați sa reușim, dar nimeni nu ne învață ca eșecul este parte integrantă din succes. Când spunem succes vedem doar rezultatul pentru ca doar el strălucește, dar ignoram de cele mai multe ori căderile, pățania, suferința, exercițiul de voință și răbdare, consecventa etc.
Una dintre cele mai tulburătoare cărți scrise în limba romana nu este o poveste a unui om dat în leagăn, ci este mărturia cutremurătoare a unei experiențe penitenciare care a căpătat titlul “Jurnalul fericirii” (N. Șteinhardt)
Niciunde nu ne developam mai acurat propriul caracter decât în situațiile de criză, de limita prin care ne e dat sa trecem în viață.
Nu spun că trebuie să căutam eșecul cu lumânarea, dar când ne este dat să-l avem, ne poate fi cel mai bun prieten!
