cont(r)ACTe – twistul office

Dramă cu accente de umor negru.

“Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin.” Acesta este unul dintre paradoxurile lumii de astăzi, iar dramaturgul englez Mike Bartlett a surprins, într-un text percutant, acest fapt tulburător și îngrijorător, în egală măsură. Tânărul autor dramatic a sesizat intruziunea masivă a marilor companii în viața privată a angajaților și a conturat profilurile unor eroi ce lesne se pot regăsi în actualitate.

Regizorul Cristi Juncu propune o lectură atentă a textului cu accente ionesciano-beckettiene, într-o montare riguroasă. Astfel, într-un spațiu aseptic, scăldat de-o lumină semi-obscură, se profilează cele două eroine: Emma și managerul-femeie. Pe scenă, apar, ca într-o Gattaca, două femei aproape… standardizate. Din primele momente, spectatorul poate avea senzație că trăiește în plină “secretarocraţie”. Îmbrăcate formal – cu acelaşi decolteu pseudo-îndrăzneţ, aceiaşi pantofi cu toc, acelaşi zâmbet amabil-fals şi acelaşi ton cald, prietenos, care nu spune nimic – eroinele își lansează întrebări și răspunsuri aparent inofensive.

Theodora Stanciu devine managerul-femeie care strecoară amabilități printre săgețile otrăvite ale întrebărilor stânjenitoare despre relațiile personale. Cu o voce profundă, dar cu o tonalitate de reclamă sâcâitoare, șefa o întâmpină mereu cu același set de întrebări legate de viața profesională, dar și de cea privată. De cealaltă parte, Diana Cavallioti este angajata cu performanțe la vânzări, cu un look proaspăt și cu un tonus bun. Eficienţa narativă este sporită de glisarea între cele două zone: profesional-privat. Pe măsură ce întâlnirile dintre cele două sunt mai des programate, “amănuntele” din viața Emmei par a fi analizate intens. Discursurile celor două ajung veritabile piruete lingvistice încercând să definească o relație romantică și o relație sexuală în contextul muncii.

Diana Cavallioti se identifică, remarcabil, cu firea incandescentă a eroinei. Tânăra actriță trece, cu o naturaleţe cuceritoare, prin salturi rapide, de la optimismul -vecin cu jemanfișismul – la descurajare, de la glumă la gravitate. Abilă, ca un căpcăun orwellian, managerul-femeie parcă degajă testosteron din privirile insistente, proiectate pe ecranul din fundalul scenei. Fără să facă niciun efort fizic, neclintită de pe scaun, cu mereu aceleași inflexiuni reci/joase, Theodora Stanciu nu mișcă niciun mușchi și totuși… intimidează. Ritmul și tonul vocii ei sunt controlate cu precizie, reușind să reproducă exact cu aceeași inflexiune același clișeu: “Emma, cum ești? Bine?”. Histrionica Theodora Stanciu este – neîndoielnic – un manager de top, arătând mereu ca un cod HTML… zâmbitor.

Într-un crescendo tulburător, pătrundem în viața Emmei și aflăm – odată cu echipa de manageri – intimități din traiul alături de colegul ei, Darren. Manipularea transformă nemilos raportul dintre cei doi tineri (Emma și Darren) ajungând la tragic. Complexitatea abordării Dianei Cavallioti sintetizează personajul într-o zonă mai adâncă de adevăr şi de feminitate, cu mijloace artistice excelent stăpânite. De la bâțâitul jucăuș al picioarelor și OK-ului formal ajunge la hohotul femeii (dublu) lezate: maternitatea suprimată și pierderea partenerului.

Urmărind, cu o logică impecabilă, modul în care angajații ajung ei înșiși complici pentru a-și păstra locurile de muncă în marile companii, Bartlett re-definește carierismul zilelor noastre. Monitorizarea și manipularea reprezintă binomul favorit al managerilor aflați sub zodia profitului. Contractele (profesionale) și contactele (personale) se contopesc până a se confunda, tinzând spre absurd. Este meritul regizorului Cristi Juncu de-a prezenta eficient acest text cu întrebări îndrăznețe, într-o abordare plină de ritm. Timp de 75 de minute, viața unui personaj trece pe repede-înainte prin fața privitorilor, perplecși în fața tiraniei profitului. Paracomentariul muzical menține atenția mereu trează în fața acestui ping-pong emoțional în care stările par să degenereze de la satiric la absurd. Amenințarea traiului fără venituri, insistența pe tema cont(r)actelor transformă universul aparent aseptic într-unul asfixiant.

Plauzibilitatea acestei piese este oferită de temperamentul scenic al celor două eroine întrupate de Theodora Stanciu și Diana Cavallioti, coordonate cu dibăcie de regizorul Cristi Juncu. Problematica destinului “în termeni mici” depăşeşte graniţele şi atenţionează spectatorul asupra ticăitului monstruos din spatele acelui “Time is money”.