Erotismul şi postmodernitatea.
“Hei, tramvai, cu etaj şi tras de cai,
Hei, joben, ce umblai la “Mon jardin”,
Hei, bunic, cu monoclu erai şic,
Hei, can-can, cu picioarele-n tavan.
Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat,
Anii au trecut în zbor şi lumea le-a uitat.
Da, da…”
(Phoenix – Vremuri, Text: Nicolae Covaci)
Pe urmele “revoluției erotice”
Deși nu se regăsește printre consecinţele directe ale postmodernismului, comentatorii istoriei culturale din ultimele decenii ale sec. al XX-lea vorbeau despre o “revoluţie erotică” petrecută în această perioadă ca despre o componentă semnificativă a unui întreg fenomen ale cărui contururi nu sunt nici astăzi clar definite. Se cuvine să observăm că la începuturile anilor ’60, când s-au înregistat primele manifestări coerente ale fenomenului, esteticienii l-au privit cu un fel de indiferenţă superioară, clasându-l de obicei în categoria “subculturii”. Aşa au apărut comentarii sentenţioase de felul celui din 1961, apărut sub semnătura unui sociolog cunoscut bine pe atunci: “Literatura, pictura, filmul erotic sunt creaţiile unor comercianţi care se gândesc să câştige de pe urma acestor afrodisiace mai mulţi bani decât farmaciştii ce vând produse cu efect similar, dar într-o cantitate mai mică.”
Pe de altă parte, esteticieni precum R. Morris, de pildă (într-un studiu publicat tot în 1961), într-o altă revistă academică North Carolina University Journal, au intervenit cu mai multă prudenţă: “Va fi greu de acum încolo, prezicea Morris, să se traseze o linie foarte precisă între cultura populară şi subcultură”. În anii următori, s-a dovedit că a avut dreptate. De altfel, discuţiile care au însoţit întreaga evoluţie a postmodernismului s-au îndreptat mai mult spre acest tip de graniţe, pe care, e adevărat, nu au izbutit să le marcheze cu finețe, decât spre erotism, subiect care – multă vreme – a rămas în umbra altor probleme ale culturii.
Semne și însemne
Primele semne ale unei liberalizări a moravurilor (anglo-saxonii o numesc permissiveness, în traducere aproximativă – toleranţă) s-au arătat în societăţile al căror cod etic avea ca bază preceptele rigurose ale unui protestantism fundamentalist. La timpul său, explozia de violenţă din ţările scandinave (grupurile de tineri suedezi ieşind în stadă, incendiind fără discernământ baruri, sedii ale poliţiei şi cinematografe) părea inexplicabilă. La fel ca şi lipsa de prejudecăţi care le îngăduia prostituatelor din cartierele obscure ale Copenhagăi să-şi etaleze farmecele, ca pe orice altă marfă, în vitrinele puternic luminate ale urbei moderne, cândva oraşul natal al blândului Andersen.
S-a spus, desigur, nu fără motiv, că acesta nu era altceva decât obişnuitul fenomen al “oalei-acoperite-care-îşi-aruncă-în-aer-capacul”. E adevărat că în acel moment, cel puţin, spectacolele de acest gen nu erau semnalate, de pildă în Franţa, unde liberalismul moravurilor avea o lungă tradiţie, aşa încât nu mai şoca pe nimeni. Mai complicată, sub acest raport, e varianta englezească a unui proces de modificare a mentalităţii sociale, sau, în orice caz, a celei a tinerei generaţii: efectul său în sfera culturală a fost, negreşit, mai profund decât în alte ţări europene la începutul anilor ’60.
De la Beatles la Lolita
Mai întâi, apariţia tocmai aici, într-o ţară identificată multă vreme cu conservatorismul cel mai inflexibil, a minijupei şi a fenomenului The Beatles, i-a derutat pe comentatorii evenimentelor. Explicaţia cel mai des întâlnită, în paginile revistelor de istorie sau de sociologie a culturii din acea perioadă, era întru totul asemănătoare celei propuse şi pentru zona scandinavă: reacţia normală împotriva rigorii excesive a tradiţiei. E limpede că nu se înțelesese, încă, faptul că se contura prima etapă a unei epoci noi în viața socială, epocă pe care, între timp, ne-am deprins să o numim “postmodernism”. Ea fusese pregătită încă din timpul celor dintâi opoziţii coerente faţă de arta abstractă, arta pop, cu personalităţile de statura lui Richard Hamilton, Peter Blake, R.B. Kitaj, David Hockney, sculptura în materiale plastice colorate, practicată de Anthony Caro sau de Philip King, anunţau, mai devreme decât în alte zone ale culturii occidentale, despărţirea de modernism.
Atmosfera culturală din Statele Unite – la sfârşitul anilor ’60 – era, în unele privinţe, asemănătoare acelaia din ţările scandinave; de pildă, la începutul deceniului, puritanismul se manifesta destul de puternic, iar reacţia violentă împotriva lui, apare la fel de firească. Să nu pierdem din vedere faptul că existase şi acel proces pe care unul dintre nenumăratele comitete ale doamnelor “devotate moralităţii publice” l-a intentat lui Ulysses de Joyce, cerând interzicerea “acestei cărţi murdare” pe întreg teritoriul Statelor Unite. Lolita lui Nabokov a trebuit să fie publicată mai întâi la Paris (în 1955) şi abia după doi ani să apară şi la New York, dar şi atunci, 18 state au hotărât că “un asemenea roman” nu poate fi vândut în librării sau păstrat în bibiotecile americane.
“O ţinută cuviincioasă”…
Legi aspre interziceau vânzarea băuturilor alcoolice dimineaţa, în timp ce în biserici se mai săvârşea serviciul divin. În anii în care în conservatoarea Anglie triumfa minijupa, la intrarea multor instituţii din modernul New York erau afişate inscripţii care atrăgeau, cu severitate, atenţia că acolo nu se poate intra decât “într-o ţinută cuviincioasă”, formulă îndeajuns de limpede, a cărei dispariţie s-a produs foarte târziu.
Mişcarea hippie a avut o ideologie prea complexă pentru a îngădui simplista reducere la liberalizarea vieţii sexuale şi a drogurilor; o atare trăsătură e, fireşte, esenţială pentru definirea mişcării, dar ea nu le e suficientă în niciun chip celor care încearcă să înţeleagă ideile şi acţiunile grupurilor de tineri ce străbăteau drumurile Americii, purtând semnul pacifist al florii albe. Cu atât mai necesară ar fi încercarea de a desluşi sensurile legăturii (adesea neglijată) cu literatura generaţiei beat, cu proza lui Kerouac sau Burroughs, cu poezia lui Ginsberg, Corso sau Ferlinghetti. Pentru că în America procesul menit să interzică pătrunderea lui Ulysses pe teritoriul Statelor Unite a declanșat un curent îndeajuns de vizibil care să străbată cultura de după cel de-al doilea război mondial, nutrindu-se din producţiile artistice ale boemei (cartierul Greenwich Village din New York a fost unul dintre centrele cele mai active în acest proces care a pus mereu faţă în faţă cultura populară cu ceea ce se numeşte high culture.)
În manifestul culturii pop americane, de toate tipurile, s-a remarcat întotdeauna o atitudine potrivnică oricărei forme a culturii instituţionalizate. Violentul protest din anii războiului din Vietnam a dat un suport solid acestei ocupaţii faţă de structurile unui establishment pe care tânăra generaţie îl detesta cu o furie care s-a vădit în marile demonstraţii şi ciocniri, soldate cu mii de arestări, cu morţii de la Universitatea Kent, Berkeley, Jacksonville.
Poate că tandreţea şi misterul au fost excluse din ceea ce înseamnă erotism
Feminismul, al cărui rol important în ansamblul orientărilor postmoderne este bine cunoscut, a contribuit la limitarea expansiunii imaginilor cu pronunţat caracter erotic. De aici, adevăratul asalt împotriva faimoasei Playboy (tiraj de cinci milioane, în vreme ce celebra The New Woman atingea doar un milion). Relaţia dintre “revoluţia sexuală” şi postmodernism poate fi găsită după nivelul istoriei mentalităţilor, în direcţia regulilor acţiunii şi reacţiunii aplicate la mari perioade de timp. Ele ar putea semnala, de fapt, urmarea în plan comecial a contestării violente, cu adânci rădăcini în avangarda culturii instituţionalizate.
Ideile bune sunt precum chibriturile: se aprind o singură dată, dar se sting foarte repede. Omul de astăzi apare în fața vieții cu sentimentul că viitorul îi este obturat. Se pare că problema lumii nu este atât în a demonstra ceva, cât – mai ales – a oferi ceva. Dacă acceptăm din nou – de la Shakespeare citire – spectacolul ca “oglindă a vieţii”, poate că tandreţea şi misterul au fost excluse din ceea ce înseamnă erotism, chiar şi din spectacolul vieții cotidiene din acest nou secol al XXI-lea.
