Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Ziua în care stema s-a sfârșit

Unui om drag

Ești lumânarea care mi se stinge pe deget fără să mă frigă, Și cântecul care-și Adoarme notele În liniștea ascunsă...

Continuare...


Powered by

Ziua în care stema s-a sfârșit

Sorin Tudorde @
21 December 2012

21 decembrie 1989. La intersecția cu Calea Dorobanți, bulevardul Dacia era blocat de soldați.

Nu ne-au dat voie să trecem, așa că am coborât pe lânga Hotel, cu gândul să ajungem la amabasada Marii Britanii. Glasurile ni se înmuiaseră puțin, însă, de cum am intrat pe strada Jules Michelet am început să scandăm din nou, cât puteam de tare. Din clădirea Ambasadei, un funcționar a ieșit și a închis grabit porțile din metal, apoi a intrat rapid în clădire. Era pentru prima dată când vedeam “Aliații în mijlocul acțiunii”. Și a fost ca un pumn primit in stomac.

Am iesit cu toții în Magheru. Un lanț de soldați bloca trecerea spre Universitate. În spatele soldaților, impunător, un tanc. Fără a avea de ales, ne-am îndreptat din nou spre Piața Romană. La puțină vreme după ce ultimul dintre noi a intrat pe Magheru, soldații au început sa se miște în direcția noastră. În urma lor, huruind, tancul s-a pus în mișcare.

În Piața Romană erau deja câteva sute de oameni. Soldații s-au oprit la limita bulevardului Magheru; tancul ceva mai spate. Pe deasupra noastră un elicopter se învârtea in cercuri, asemeni unui uliu. Undeva, la etajul blocului “de la coloane”, o doamna vorbea la un telefon verde, privind spre mulțime.

În chip bizar, asemeni acelora care asociaza mărul cu culoarea rosie, eu și astăzi asociez capitalismul cu o doamnă vorbind la un “telefon fix” de culoare verde, de pe balconul unui bloc situat in centrul unui oras mare…

Seara ne-a găsit înfrigurați, cu elicopterul zburând deasupra noastră. Câteva sute de persoane; în mod cert până într-o mie. Nu se mai scanda decât sporadic. Pur și simplu nu vroiam să plecăm spre case. Nu vroiam ca totul sa se termine. Pe Magheru apărusera primele dube ale miliției.

La un moment dat, elicopterul n-a mai apărut. Cineva a sesizat lipsa zgomotului pe care acesta îl provoca. Iar liniștea a devenit dintr-o dată apăsătoare.

Se înserase de-a binelea când am auzit primele țipete. N-am avut timp să-mi dau seama de unde veneau; mulțimea năvălea înnebunită înspre mine. Mi-am luat prietenii și am fugit spre clădirea veche a ASE-ului: știam o poartă în spatele unei curți din dreapta clădirii, care dădea spre străzile din spate.

O mai știau și alții pentru că năvăleau și ei într-acolo. Niciunul dintre noi nu știa însă ca poarta era de astă dată inchisă. Am fost nevoiți să facem cale întoarsă. La ieșirea din curte, milițienii ne așteptau: loveau cu bastoanele la întâmplare, târându-i în dube pe cei căzuți.

Am reușit să ne strecurăm printre ei și să fugim, cu mulți alții, spre Căderea Bastiliei. Mulțimea fugea în dezordine, lăsând în urmă țipete și zgomote de bocanci. Am zărit doi tineri intrând într-o curte, chiar în fața mea. Se pregăteau să intre în casa. “Deschideți-ne și nouă!”, le-am strigat. S-au oprit, pentru o clipă, amândoi. Au venit împreună, au deschis poarta – “Haideți!” – și au închis-o la loc. Am intrat cu toții în casă, fără să scoatem un cuvânt. Nu ne-am spus nimic multă vreme după ce bocancii încetaseră să se mai audă.

Într-un târziu, el a îndrăznit să aprindă o veioză. Ea ne-a întrebat dacă vrem o cafea. Nu a așteptat răspunsul: a intrat în bucătăria cufundată în beznă și, după un timp, a ieșit de acolo cu un ibric cu cafea cu înlocuitori.

“Ce credeți că s-a întâmplat cu ceilalți?”, a întrebat ea. Am privit cu toții în jos. “Am auzit că ne-au fotografiat pe toți” a spus, într-un târziu, el. “Și ce-or să ne facă? Am fost prea mulți”, am spus eu, pentru a-i liniști.

“Bunicul meu a fost în lagăr. Măcar duc tradiția mai departe. Dacă ar mai fi trăit, în mod sigur ar fi fost mândru de mine”, mi-am spus în gând, pentru a mă încuraja. Am rămas la cei doi până târziu în noapte. Nu le-am aflat niciodată numele și nu i-am mai văzut de atunci. Știu doar că sunt oamenii care ne-au adăpostit.

Când am plecat spre casă, străzile erau împânzite cu soldați și milițieni. În mod neașteptat, nimeni nu ne-a întrebat nimic. Ca și când așa ar fi fost de când lumea: ca noaptea, centrul Bucureștiului să fie înțesat de oameni în uniforme. Aveam să aflu abia mai târziu că aceia care au fost urcați în dube au fost duși la Jilava și supusi unor chinuri cumplite. Și tot mai tarziu aveam să aflu că, la Universitate, muriseră oameni.

A doua zi, pe 22 decembrie, gloanțele aveau să șuiere pe langa mine. Iar tricolorul avea să apara, pentru prima dată, fără stemă.

Despre autor

Sorin Tudor

| Blog | De același autor

Uneori, prin ochii mei, internetul se vede altfel. “Contentul” se numeste simplu, “continut”, iar “user generated” capata vagi conotatii pleonastice de vreme ce El, Userul, nu are incotro: trebuie sa-si fie Creator al propriei Vieti. Poate ca, intr-o zi, vom ajunge sa ne cunoastem mai bine.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.