Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Zbor spre infinit

De-acum

Un poem de dragoste. Altfel de dragoste. De-acum aș putea Și fără picioare trăi, Da, fără de ele La cine...

Continuare...


Powered by

Autor: Paula

Zbor spre infinit

Paula15 April 2016

Susține și tu Webcultura! Pentru că, împreună, putem supraviețui ignoranței și ignoranților.

Mulțumim. (Vezi aici cine a donat până acum.)

E una din acele dimineți în care răsăritul devine apus și totul are un gust amar de la atâtea lacrimi vărsate.

Credeam că inima nu poate fi doborâtă, că e legată și prinsă în legaturi supraomenești de corpul nostru fragil. Speram ca poate nu vei fi atât de brutal și cu o nepăsare morbidă îmi vei reteza tot ce mă țintuiește de mine. Tot ce ma apasă, tot ce îmi țin conectate trupul și sufletul. Aripile mele au devenit obosite în aceasta luptă veșnică cu tine. Ai smuls fiecare pană și ai aruncat-o în depărtare, unde nici liniștea nu tace. Trupul îmi e greu și mă cheamă tot mai aproape de pământ, de răceală, de locul unde am împrăștiat atâtea lacrimi. Am ajuns să hrănesc pământul cu seva celulelor mele în speranța că poate tu le vei simți când pașii tăi vor apăsa pe ele.

Câteodata totul pare în zadar. Toată strigarea acesta după tine, toată setea pe care nu o pot potoli cu biete cuvinte aruncate în noapte. Ești precum o ploaie, atât de schimbător, atât de rătăcitor. Oare de ce ma înneci în stratul tău de ignoranță când știi că marea ta e prea profundă? Credeam ca dragostea înseamnă regăsirea în tine, însă în căutarea aceasta eternă mi-am ratăcit inima. Sângele meu a pierdut viteza cu care te căuta mereu, trupul meu se zbate într-o ardoare sfâșietoare, iar ochii nu vad decât urma a ceea ce obișnuiam să fiu. Asta să însemne dragostea?

Atunci cand nu îmi simt inima, ci doar o umbră ce umple locul unde obișnuia să bată, căci tu ai dus-o spre nesfârșire și ai uitat să o înapoiezi. Iar cel mai greu e faptul ca nu pot sa nu te iubesc. Nu pot să renunț la tine așa cum o piatră nu poate să părăsească răceala pamantului de care e țintuită, așa cum umbra nu poate să se despartă de ființă, așa cum lumina nu poate să nu învăluie cerul cu fiecare secundă a unei noi zi.

Degeaba îmi caut cu o disperare infinită speranța când tu ai pictat fiecare clipă cu amintirea ta și mi-ai impregnat în suflet atâta amărăciune că începutul a devenit sfârșit. Tot ce aud e ecoul a ceea ce a fost și cu fiecare respirație știu că te pierd. Știu că devii încet o fantomă, chiar dacă lumea ta e în venele mele și cântecul tău plutește mereu în oasele mele greoaie.

Deci lasă-mă să cad, rupe toate franghiile și eliberează-mă de tine. Căci poate în zborul spre infinit o sa îți simt strigătul, o sa îți aud durerea, o să mă regăsesc pe mine.

spre-infinit

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Paula

| Facebook | De același autor

Pentru că a scrie înseamnă libertate, am ales să îmi transform sufletul în cuvinte.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.