Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Viața e ca șahul, deși altfel

Romania Culturala si senzatia inutilitatii

Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate – ARCEN – lansează cel de-al treilea sezon al Programului de serate-culturale și...

Continuare...


Powered by

Viața e ca șahul, deși altfel

Octav E. Popade @
17 April 2014

Dragă cititorule, îți cerem din nou ajutorul. Pentru că, într-o lume a reclamelor agasante, WebCultura poate exista doar cu ajutorul acelora care aleg să ne susțină prin donațiile lor. Mulțumim! Webcultura.

Un șahist pornit să bage lumii-ntregi mințile-n cap despre ce și despre cum, indiferent de câte coronițe va fi câștigat el punând lemn de colo, colo, rămâne un șahist. “Râdem glumim dar nu părăsim incinta”, după cum spune bancul. Un rasism al expertizei e acesta, s-ar putea spune. Business is business varianta drastică. Biciclistul e expert în biciclism, avocatul e expert în avocatură, actorul de filme porno expert în filme porno, bodybuilder-ul e expert în bodybuilding și așa mai departe. Lucrurile merg în bobote când biciclistul scrie eseuri psihologice, avocatul devine critic de artă, actorul porno își deschide firmă de produse organice (sic) și bodybuilderul devine guvernator.

Garry-KasparovCam așa vedeam lucrurile înainte să-mi cadă în mână How life imitates chess a lui Garry Kasparov. În loc să retrag mâna ca la friptea, am luat cartea și am citit-o încet, temeinic și, date fiindu-mi preconcepțiile, ușor condescendent. Kasparov e Kasparov, mi-am zis, iar un flirt diletant cu șahul m-au făcut să-mi asum riscul unui brainfuck clasic cu zeci și zeci de pagini despre faptul că e mai bine să fii, nu rău, ci bun, nu dezorganizat, ci organizat etc. La sfârșitul cărții am realizat că de ce ți-e frică nu scapi.

Dar întâi, câteva vorbe despre șah. Șahul și șahistul întruchipează cumva, atât pentru cei care într-adevăr joacă șah cât și pentru cei care știu doar la ce se referă cuvântul “șah”, ideea de raționalitate. E cea mai la îndemână metaforă. (Omul de știință, filosoful, matematicianul – despre ei s-a aflat între timp că se ocupă și cu mișmașuri, după ce de 40 de ani încoace relativismul sfârșitului de secol XX a coborât în stradă. Orice om care deschide ziarul îndeajuns de des va ști să-ți spună că știința nu se ocupă cu adevărul adevărat și că filosofia nu se ocupă cu ideea pură sau te miri ce alte gogomănii și că matematica – la singular – nu există). Pe tabla de șah, însă, “miciuna și ipocrizia nu rezistă mult” (Lasker). Cu alte cuvinte, dacă ne întrebăm ce înseamnă să fii rațional, ce înseamnă să-ți folosești intelectul, atunci vom ajunge cumva la ideea de decizie. A fi rațional înseamnă, grosso modo, a ști să iei cea mai bună decizie. Pe tabla de șah vedem cel mai clar (dată fiind o anumită simplificare) rezultatele acestui proces. Două spirite într-un spațiu restrâns se întrec în a arăta unul celuilalt, și lumii întregi, că gândesc mai bine, că văd cu ochii minții strategia celuilalt, că pot calcula mai exact – în sfârșit, cunoscutele șabloane.

Problema cu o asemenea metaforă este tocmai utilitatea ei, căci pe cât e de utilă pe atât e de greu de înlăturat. (Un exemplu similar îl constituie ideea de computer ca metaforă pentru creier). Și de ce mă rog n-ar întruchipa jocul unui fotbalist ideea de raționalitate? Nu e fotbalistul rațional? Nu ia el decizii la fel ca șahistul? Nu cântărește el strategii? Nu e și el sub presiunea timpului? Nu ia și el parte la un duel simplificat? Nu implică performanța lui ore și ore de pregătire? Care-i diferența dintre a fi în avantaj pe tabelă și a fi în avantaj pe tabla de șah? Mingea e rotundă, aud pe cineva. OK, dar asta ne va sprijini ideea: fotbalistul e ca un șahist care e cu atât mai rațional cu cât trebuie să-și mai ia în considerare și hazardul!

Însă asta ne-a lăsat modernitatea, cu asta defilăm. Și mie, ca și vouă, ceva îmi spune că șahistul ideal e mai de-rațiune-întrebuințător decât fotbalistul ideal (și că actorul porno este cel mai puțin de-rațiune-întrebuințător). Însă dacă ducem așa premisă mai departe atunci vom accepta că expertiza șahistului e cumva transferabilă în alte domenii, că este, mai mult sau mai puțin, Expertiza. “Ehe, măcar de-am fi cu toții ceva mai șahiști!” – se va ofta. Dacă tabla de șah reflectă intelectul, e positibl ca și ce se vede pe tabla de șah să fie intelectul, și-atunci învățămintele unui șahist experimentat să fie mult căutata piatră filosofală?

Dacă ar fi să mergem pe mâna lui Kasparov, am avea o veste bună și una proastă. Vestea bună ar fi că, deși expertiza șahistului nu are în absolut nici o valoare (cu alte cuvinte: și șahistul campion mondial este un expert ca oricare altul, e bun la șah), totuși șahul și studiul șahului îți pot arăta lucruri pe care nu le poți pescui de altundeva. Șahul te deșteaptă – ca s-o spunem popular așa. Vestea proastă, așa cum probabil ați bănuit, e chiar reversul veștii bune, și anume: nici șahul, ca nici orice altceva, nu-ți va arăta ce-nseamnă să fii cea mai bună variantă a ta sau ce înseamnă “cea mai bună variantă” în genere. Așa cum și fotbalul te învață ceva ce nu poți lua din șah (Câți dintre voi iau decizii corecte, din alergare, după 40 de minute de fugărit alți decidenți?) și pictatul și forjatul metalelor dure și vânzarea de credite ori clătite reflectă o (altă) dimensiune a raționalității. Rămâne valabil deci că șahul te poate ajuta, însă trebuie menționat că și orice altceva te poate ajuta.

Stai un pic. Și de ce-ar fi asta o veste proastă? “Păi foarte bine,” se va observa “înseamnă că e o pietricică filosofală în fiecare dintre noi”. E într-adevăr o chestie de perspectivă, dar după părerea mea dacă toți suntem deștepți, atunci suntem toți proști. Și, lăsând la o parte popularul cu deștepții și proștii, problema e că atunci când raționalitatea e despărțită în tot atâtea părți câte există aplicări ale raționalității, raționalitatea în sine pare să dispară. Într-o asemenea direcție, ne vedem obligați să admitem că nimeni niciodată nu devine mai rațional, ci unii dintre noi au norocul să devină mai experți. Mai rău: nimeni nu va deveni niciodată expert, din moment ce toți trăim fericitul scenariu al jonglării amatoricește cu o diversitate de semi-expertize. (Pentru restul avem adjective-gigant: genii, obsedați etc.) Și încă și mai rău: vremea la vârf e dezolantă. Cineva ca Garry Kasparov poate fi tăticul lor timp de 30 de ani, se poate dedica cu toată ființa lui unui domeniu al (pesemne) raționalității, se întoarce între muritori în văile mediocrități și ce face? Livrează o cărticică simpatică, dar mărginită și asta ca s-o spunem cel mai respectuos. Cu citate din Goethe, Sun Tzu și alți opinenți pe care Garry i-a găsit în cărțile de citate, voluminosul op înșiră rateuri pe multele sârme întinse și apoi abandonate, apoi parcă reluate – însă nu (sau poate că da) – și se sfârșește apoteotic cu un capitol care ar putea fi apărut foarte bine la mijlocul cărții.

“Las-o, bă, că merge-așa”, mă tem, nu e vreun adagiu neaoș, e condiția umană.

Despre autor

Octav E. Popa

| LinkedIn | Facebook | De același autor

Facultatea de Comunicare și Relații Publice (BA, 2007-2010),
Universitatea din Amsterdam (MA, 2010-2012)
Universitatea din Amsterdam (PhD, 2012-2016)

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.