Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Trei povești cu copii

De ce-ai plecat?

Tu nu știai… De ce-ai plecat?… Tu nu știai Că-n luna mai, Prin munții cu păduri de brad, Oricine-ar fi...

Continuare...


Powered by

Autor: Liliana Ivan

Trei povești cu copii

Liliana Ivan17 August 2017

I.

-Dacă vreodată vei avea nevoie de un loc de muncă și-ți place la noi, cu mare drag te angajăm, i-am spus râzând tânărului de la care recuperam echipamentul de escaladă. Mă uimise vioiciunea lui, avea o îndemânare de parcă se născuse într-un parc de aventuri și toată copilăria nu avusese nicio jucărie la-ndemână. Îi funcționa perfect și logica. Când „ouații” de bloc, crescuți de bunica, două bone și toate mătușile din dotarea familiei întreabă la fiecare pas „ da aici cum fac?”, adolescentul brunețel ne oferise un adevărat spectacol de inventivitate. Abordase jocuri pe trasee într-un fel care ne lăsase și pe noi, ei! nu chiar muți dar zâmbind surprinși, da!
-Ia să-ți văd mâinile! am continuat, fiindcă la propunerea cu locul de muncă, înafară de un zâmbet printre gâfâituri, nu obținusem altceva. Mă amuzau întotdeauna mâinile celor care reușeau să parcurgă toate traseele. Erau murdare de la cabluri, unii mai colectau și rășina de pe pini…
A întors palmele către mine. Da, erau murdare și transpirate, dar nu aveau răni și beșici, ci bătături.
-Ce? Cum ai făcut tu așa niște bătături într-un timp așa de scurt? m-am trezit verbalizând un gând.
-Ooo-ho-ho, doamnă, nu sunt din parc. Paul a muncit tare de tot în ultimele trei săptămâni ca să adune bani de excursie. Doar nu era să rămână de cârd! S-a ținut de colegi. Așa-i, Paul?
-Așa-i, dom profesor!
Mi s-a pus un nod în gât și, mai mult ca să acopăr momentul, am întrebat:
-Și ce muncești tu?
-D-apăi, la vice. Le mulg, le țasăl dacă trebe, fac curat, duc bălegaru, aduc porția, mna! cam asta-i! Acu, c-am avut nevoie de bani, am munșit mai mult, numa c-am cam lipsât di la școală. Cini nu munceșci, n-ari!
Rostise totul cu o seriozitate de om trecut prin viață, care spune lucruri importante, să le audă copiii de pe lângă el și să bage la cap, că viațaaa…
M-am uitat înspre dom profesor. Eram puțin siderată de mărturisirea tânarului, pe de o parte, și de atitudinea de normalitate a profesorului, pe de altă parte. Până au plecat din parc, i-am înțeles. Asta e viața la țară, copiii muncesc. Între două mesaje pe telefon și o postare pe facebook. Că Paul avea telefon. Oare cât muncise pentru el?

II.

Era un grup de mititei. Din ăia de care râzi de mori de perlele ce le ies pe guriță. Însoțiți de niște profe cam rigide, dar omenoase (nu știu de ce am simțit nevoia să scriu așa ceva, probabil fiindcă am avut nenumărate ocazii să văd oameni care nu au ce căuta în învățământ pentru că oferă și sunt contraexemple de comportament în locuri publice). S-au oprit curioși la poartă, preț de două-trei clipe, apoi au dat năvală. În urma grupului, de parcă ar fi vrut să nu deranjeze pe cineva cu prezența, un băiețel. În clipa în care l-am văzut m-am gândit la nelipsita lectură obligatorie din vacanțele școlăriei mele, „Morcoveață”. Era roșcat și îmbrăcat sărăcăcios dar curat. Costumașul lui se dorea a fi cel de „mâncat sarmale” dar pantalonii erau mai scurți decât ar fi trebuit să fie iar hăinița îi rămăsese de demult mică, buzunarele îi ajungeau hilar de sus, parcă erau cele de la piept. Era încălțat cu un soi de șoșoni din cauciuc care ar fi trebuit să se-nchidă cu clapete cu scai, doar că acestea nu se mai lipeau și săreau în sus la fiecare pas. A fost singurul care s-a oprit cu totul la poartă, se uita printre scânduri fascinat de ceea ce vedea înăuntru dar nu îndrăznea să intre, deși colegii lui deja se echipau.
-Hai și tu! De ce nu intri?
Și a ntrat. Omulețul mi se lipise de suflet! Îl urmăream. Nu venise să fie echipat pentru escaladă. Se uitase de vreo două ori în gentuța tip poștaș pe care o purta, se uitase la sucuri, la prețuri și…mă prinsesem. N-are bani! Se uita de la distanță (mereu păstra o distanță între el și ceilalți) și cu jind la colegii care se echipau. Am mers la „șefa de grup”.
– Vă rog, dați-mi voie să plătesc eu pentru băiețelul acela.
-Care? Aaa! Pentru Bogdan. Dar l-am întrebat dacă vrea și avea și bani pentru bilet. Bogdan! Tu nu vrei la escaladă? Ce spui? Mda, și-a luat suc și acum nu-i mai ajung banii. O să-i plătesc eu.
-Vă rog, lăsați-mă…
-Nu vă las deloc, pentru că n-ar fi corect față de ceilalți.
-Dar ceilalți…
-Da, da, „ceilalți au”, asta vreți să spuneti! Bogdan trăiește la stână, părinții lui sunt ciobani, el măcar nu se culcă flămând. Dar avem în grup copii care merg flămânzi la culcare. Nu i-ați remarcat, încă nu și-au pierdut candoarea sau poate fericirea de a trăi un asemenea lux, că am găsit bani să-i luăm și pe ei în excursie, i-a făcut ca măcar azi să fie veseli. Îi împrumut (și mi-a făcut din ochi) eu cinci lei lui Bogdan.
Toată fețișoara lui Morcoveață se schimbase. A trecut un an de atunci și încă mai văd în amintire cum zâmbetul timid și trist se schimbase într-unul evident fericit. Copilașul zbura pe și printre cabluri. Șoșoneii mai că-i ieșeau din picioare. L-am așteptat la coborâre, voiam să-l dezechipez eu și să profit de-mprejurare ca să-l îmbrățișez. Să-i spun că e cel mai grozav băiețel pe care l-am cunoscut vreodată. Mi se părea că are o problemă cu încrederea în sine. Zâmbea, e drept, tot timpul dar niciodată nu era în grup, ci cu câțiva pași mai încolo. Am făcut-o. L-am strâns tare-tare în brațe, i-am aranjat și hainuțele „deranjate” de la atâta mișcare. Totul era sărăcuț pe el, aproape niște cârpe dar grozav de curate iar băiețelul mirosea a copil (mamele știu la ce mă refer), nu a stână. Au plecat. Bogdan, în urma grupului. La poartă a întors capul și m-a căutat cu ochii. Avea încă pe față zâmbetul acela fericit și am fost și eu fericită. Iar Morcoveață părea să fi înțeles asta.

III.

De când mă știu, curtea vecinilor de vis-a-vis de mama a fost plină cu copii. Femeile din bătătură se măritau de tare tinere (și de mai multe ori) iar fetele lor la fel. Majoritatea erau mereu despărțite de soți, unora le creștea burta după ce noi aflam că gata!, s-a despărțit și de ăla. Erau copii de aceeași vârsta la casa aceea care erau unchi și nepoată. O nebuneală, ce mai!

O văd pe mama venind de la poartă cu popa din sat în urma ei. Ce…Doamne-iartă-mă o fi vrând, că nu e nicio sărbătoare!, gândesc. Că la ai mei în sat, un popă nesimțit trece cu agheasma la fiecare sărbătoare religioasă, prilej de adunat parale necuvenite de la amărâți. Și dă prin băț!
-Ia loc, părinte! Ce s-a-ntâmplat? Probabil mama gândea la fel ca mine: Ce vrea ăsta, că nu e de agheasmă.
-Doamnă (popa nu-i spunea pe nume mamei că știa că nu-l înghite), se dărâmă acoperișul pe noi la biserică. Adunăm bani să-l reparăm.
-Eee! Așa-i când nu caști ochii. Că l-ați reparat și anul trecut, și-acum doi ani. Dacă n-ați adus meșteri buni! Părinte, eu bani pentru acoperiș nu mai dau. Că și al meu e stricat. Anul ăsta îl repar pe-al meu. Vreți o cafea, un pahar cu apă?
Și a plecat popa, fără să salute. A avut grijă mama să-i spună, exagerat de ceremonios și ironic, la poartă: Sărut-dreaaapta, părinteee! În verandă, după perdea, eu și tata ne prăpădeam de râs pe muțește. Popa intrase la vecinele de vis-a-vis.
-Mamă, ăsta e prost? Nu știe că ăștia-s o casă de asistați social? Ce să-i dea? Ar putea el să-i ajute cu o sută, două de lei.
-Da nu cred că are Doina vreun ban în casă, nu se capătă el cu nimic de la ea, că n-are.
În câteva minute popa și dascălul au ieșit din curtea veșnic plină de plozi, dascălul fiind „dotat” și cu o sacoșă pe lângă geanta cu bani.
-Doamne-ferește!, o aud pe mama vorbind ca pentru ea. După care se-ndreaptă furioasă spre poartă. Doino! Vin-oleacă la poartă!
-Ce-i tanti?
-Tu ai dat bani la popă?
-Nu, că n-am avut. Dar m-a pus să-i culeg corcodușe. I-am spus că de când au rodit, păzesc copacii de drăcăria din ogradă, să nu le mai mănânce de crude, poate fac vreo două borcane de compot pe la iarnă. Da el a râs ca de-o glumă bună. N-a plecat până n-am cules ce-a scăpat de gura plozilor. Iaca, mai fă, Doino, compot!

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Liliana Ivan

Liliana Ivan

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.