Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Timpul eternității

Premiera mondiala: casa Christie’s va expune holograma unei capodopere de Brancusi

Holograma va fi expusă în fața colecționarilor Hong Kong, în timp ce sculptura lui Brâncuși va rămâne la New York. Pentru...

Continuare...


Powered by

Timpul eternității

Ramona Sandrinade @
21 August 2015

Despre trecut, cu gândul la viitor.

Diminețile mele încep cu miresme de trecut. Din trecut. Am ajuns să cred că sunt o ființă teleportată din greșeală în aceste timpuri sufocante care nu fac altceva decât să ucidă oamenii, umanitatea și trăirile intense, derulându-se cu o viteză uimitoare.

Oamenii nasc azi o tehnologie și, în câteva clipe, o ucid prin alta. Oamenii nu mai au timp să se oprească deloc pe o bancă în parc, pe un scaun de teatru. Nu mai au timp să admire, să stea, să se bucure de viață, de ceea ce au sau îi înconjoară. Avem copii de care ne bucurăm când sunt mici și ajungem să nu ni-i mai cunoaștem când cresc mari. Pentru că nu avem timp să îi creștem, să îi privim, să le citim povești. Am înlocuit cartea cu niște canale de povești, iar brațele noastre cu confortul pe care simțim să li-l oferim.

Ne căsătorim în viteză, iubim în viteză și avem copii în viteză. Nu ne mai oprește nimeni și nimic în graba acestei vieți de care ar trebui să ne bucurăm și pe care ar trebui să o parcurgem și nu să o alergăm.

timpul-eternitatiiÎn fiecare dimineață, când mă trezesc și trag draperiile, închid ochii, las soarele să îmi sărute pleoapele, iar în cameră îmi răzbate o melodie puțin zgâriată. E un patefon. Mai încolo, se aude o flașnetă, râsetul unei domnițe frumoase, îmbujorate, înconjurată de o lume de dantelă. Are pielea asemeni sidefului, iar privirea i se pierde undeva departe și totuși atât de aproape. O dă de gol un zâmbet răzleț ce îi răzbate din ochii albaștri asemeni unei pietre prețioase. Degetele ei firave învârt încet mânerul unei umbreluțe dantelate și ea, în timp ce o florăreasă îi lasă încet, cu o șoaptă, un trandafir pe marginea băncuței. Domnița zâmbește larg, senin și duce trandafirul la piept. Acesta este semn că a acceptat nu doar o floare, ci să se lege printr-un gest atât de simplu de o iubire!

Cortina acestei amintiri cade, iar undeva, departe, ca o părere, se aude o caleașcă, tropotul cailor, se vede un fir de praf se ridică în urma ei și din cafeneaua de unde se simțea miros de cafea proaspăt râșnită se aude o altă melodie, apoi un bruiaj fâșâit, de parcă toate patefoanele și gramofoanele ar veni de undeva din univers și ne-ar reda sunetul stelelor. Nu știu nici acum cine cânta atunci. Nici nu vreau. E de ajuns că pot auzi vocea aceea îngerească. Îmi umple zilele de dor, căldură, emoții. E ca și cum ți-ar șopti mereu cineva la ureche și ți-ar face sufletul să tresalte. Nici un pic de vulgaritate sonoră sau muzicală. Doar sunet și muzică.

Închid ochii, trag aer adânc în plămâni în călătoria mea către o altă viață și îmi duc mâinile la piept. Acolo, ascund un mare secret. O mare iubire. Cea mai mare. Cea care m-a urmat și în acele timpuri și în acestea. Scot încet o batistă pe colțul căreia se pot observa niște inițiale. Inițiale pe care le-am cusut în toate viețile mele: “I.I.”. O apropii de fața mea și inspir. Încă se mai simte parfumul. Acel parfum al unei epoci în care oamenii știau a iubi, știau să fie loiali, fideli, dar, mai ales, știau a rămâne. Îmi amintesc cum, în vremurile mele, el o lua, o punea la piept și cucerea lumea alături de o amintire vie. Îmi amintesc că, după ce cucerea lumea și devenea bărbat, se întorcea.

Atunci bărbatul aparținea unei singure femei nu pentru că femeia cerea, ci pentru că sentimentele, dragostea și femeia erau bogățiile reale ale unui bărbat, iar el știa asta! Și femeia știa la fel. Știau amândoi valoarea adevărată a vieții. Nu aveau nevoie de promisiuni, nu se temeau de concurențe, nu grăbeau anii până la revenire. Știau exact ce simt și ce vor. Când se revedeau, dragostea se recita prin poezii, se fura câte puțin în fiecare zi prin sărutări pătimașe și pline de dor. Nu se trăia o viață în câteva luni, ci se trăia o viață într-o viață. Mi-e dor să aud sunetul caleștilor pe străzi, să intru în prăvăliile cu miros de ciocolată, de apă de colonie, de cărți, unde comercianții își puneau nu doar marfa pe tavă sau în vitrine, ci întreaga lor viață, sufletul și talentul!

În fiecare dimineață, când mă trezesc și trag draperiile, închid ochii, las soarele să îmi sărute pleoapele, iar în cameră îmi răzbate o melodie puțin zgâriată, un bruiaj fâșâit, de parcă toate patefoanele și gramofoanele ar veni de undeva din univers și ne-ar reda sunetul stelelor. În fiecare dimineață, sper să mă trezesc acasă, în viața aceea, unde totul avea un ritm al său, iar viața era vie și se trăia la intensitate maximă pe o perioadă îndelungată! Cam cât o viață! Până atunci, am două inițiale: “I.I.”. Cam cât pentru o eternitate!

Foto: Andreea Ionescu. Model: Diana Ionescu

Despre autor

Ramona Sandrina

| Blog | Facebook | De același autor

Unii cântă, alţii dansează step, iar eu scriu. Asta iubesc să fac. Textele mele sunt pentru toţi, dar asta nu înseamnă că toţi se vor regăsi în ele. La urma urmei, ele sunt ceva mai mult decât personal. Sunt carne din carnea gândurilor mele. Sânge din sângele sufletului meu. Spicuiri. Flash-uri. Emoţii, Fluturi. Zboruri. Căderi. Le-am adunat în cuvinte şi le-am dăruit.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.