Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Time has come to make things right

Dubla expunere

Dubla expunere (sau multiexpunerea) este un procedeu cunoscut în lumea artei fotografice. După cum spun fotografii, dubla expunere are avantajul...

Continuare...


Powered by

Time has come to make things right

Cristiana Sulerde @
5 August 2016

Susține și tu Webcultura! Pentru că, împreună, putem supraviețui ignoranței și ignoranților.

Mulțumim. (Vezi aici cine a donat până acum.)

Octombrie 2007. Mă aflu în camera mea meschină de la etajul 4, încercând de ore întregi să nimeresc pe grif, cu degetele mele nepricepute, cateva acorduri ale unei piese de la Radiohead care mă obsedează de câteva luni. Am 21 de ani, se pare că e prea târziu. Unii învață de la 5 ani, oare ce m-a apucat pe mine tocmai acum? Mă descurajez și arunc chitara pe pat. Nu am nici o șansă.Aprind televizorul, să văd ce muzică mai e pe VH1, sau dacă e vreun serial interesant pe Hallmark. Îmi fac un ceai. Ar fi interesant probabil dacă aș putea fuma, însă nu mă pricep nici la asta. Gestul însă mă fascinează, mi se pare eliberator, dintr-un motiv absurd îl consider că o modalitate de control a mediului înconjurător, aproape un joc de putere.

Fac orice să nu mă gândesc la faptul că, în acest moment, la București are loc concertul Muse, și eu nu sunt acolo. De ce nu sunt acolo? E brutal, e nedrept, e atât de frustrant încât mă doare fizic. Am pierdut deja două concerte importante anul trecut, Depeche Mode și Duran Duran.Credeam că nu o să mă doară și de data asta, însă mă condamn pentru că nu am făcut imposibilul să fiu acolo.Fiecare atom din ființa mea își dorește să fie acolo, și nu pot explica nimănui asta. Nici măcar mie în totalitate. Ah, dacă aș putea avea o țigară acum, doar una…Iau din nou chitara și încerc. Mă dor degetele, pentru că le țin foarte încordate, din disperare să îmi iasă acordurile.Nu, nu vreau să plâng. E ridicol, e absolut stupid să mă simt atât de nefericită.În orice caz, or să mai vina. Nu știu când, dar jur că voi fi acolo, indiferent de circumstantele în care mă voi găsi la vremea respectivă.

Our hopes and expectations
Black holes and revelations.

Iulie 2016. Tocmai am lăsat în urmă orașul meu natal, fără să simt o strângere prea mare de inimă. În dosarul meu verde plin cu acte am strâns cu grijă biletul pentru concert.Da, de data asta am șansa să îi văd. Încă nu conștientizez acest fapt, mi se pare că mi se cuvine, că așa e normal să fie, am 30 de ani acum, și e absolut firesc să îmi țin promisiunile față de mine însămi. De-a lungul anilor, am mai mers la concerte, am și pierdut unele, și de fiecare data mi-a fost deosebit de greu să explic în cuvinte ce însemna muzica pentru mine.Din păcate, în tot acest timp, am deprins și vicul care mi se părea atunci o modalitate de control. Însă asta are mai puțină importantă.

Mă îndrept în pas grăbit spre Piața Constituției. Strada e plină de oameni și aerul este aproape irespirabil, iar eu încă nu conștientizez spre ce mă îndrept și ce urmează să se întâmple în mine. Entuziasmul îmi scade considerabil când realizez că, din lipsă de informare, mi-am cumpărat un bilet care mă plasează foarte departe de scenă. Aș vrea să cred că ochii mei sunt la fel de buni cum erau cu 9 ani în urmă, dar știu că nu e așa. Accept situația cu promisiunea că niciodată nu voi mai face asemenea greșeală. Piața e plină de oameni care freamată, de căldură, de nerăbdare, de emoție. Inima începe să îmi bată cu putere și încep să tremur, mi se pare că aștept de o viață ca ei să între pe scenă. Nu îmi vine să cred că sunt aici și urmează să îi văd. Dacă se întâmplă ceva? Dacă va cădea o bombă de undeva din sesin și ne va nimici pe toți? E 2016, deci perspectiva aceasta nu e chiar atât de aberantă. Sau dacă va interveni ceva și concertul nu va mai avea loc? Întârzie prea mult.

MuseLa ora 21.25 au venit în sfârșit. Apariția lor însoțită de primele acorduri de chitară electrică mi-au tăiat respirația. Fără să gândesc, am scos telefonul să filmez prima piesă. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât nu am reușit să o duc până la capăt.Tremuram din cap până în picioare, mă uitam în jur și așteptam să îi văd pe ceilalți la fel de copleșiți ca și mine.Însă toată lumea era destul de calmă, cu un minim entuziasm controlat. Îmi venea să îi scutur, să îi întreb: Cum puteți fi așa pasivi? Voi chiar nu conștientizați ce se întâmplă aici, la ce anume sunteti martori? Pe măsură ce concertul se desfășura, îmi doream cu disperare să fiu mai aproape de ei. Cât mai aproape, pentru că mi se părea că nu simt destul, deși inima îmi bătea să îmi spargă pieptul. Vocea impecabilă a solistului și notele înalte m-au făcut în unele momente să întru într-o stare catatonică, m-au făcut să lăcrimez în repetate rânduri, însă cu un zâmbet atât de larg pe față cum nu cred că am avut vreodată. Sunetul chitarilor îmi sfredelea pieptul, jocul amețitor de lumini mă transporta într-o altă lume. Aveam capul gol, și nu puteam să îmi iau privirea de la el, așa cum îl vedeam de departe pe monitoarele plasate lângă scenă. Mă întrebam cum e posibil că cineva să cânte atât de impecabil după atâția ani, să aibă încă o tehnică atât de perfectă, și să mă facă să simt așa ceva ? Am strigat versurile pieselor până mi-am pierdut vocea. Piese noi, piese vechi, piese care mi-au marcat existența și mi-au salvat viața, piese pe care le auzeam în sfârșit live și simțeam că, din acel moment, le voi percepe total diferit. M-a cuprins o stare de frenezie nebună, care mă stăpânește și acum. Eram pur și simplu fericită, o fericire absolută, completă, inegalabilă. Am simțit că mă bucur de un privilegiu extraordinar, și am fost recunoscătoare că exist, că aud, că văd, că am putut fi martoră la asemenea miracol. Cuvinte mari, ar spune unii. Aș vrea să cred însă că există cineva care a fost acolo și a simțit ceea ce am simțit și eu.

Da ,se pare că “time has come to make things right”, așa cum spune și piesa care a încheiat concertul, “Knights of Cydonia”. Am reușit să îmi țin promisiunea făcută cu 9 ani în urmă, și am trăit una dintre cele mai incredibile si mai autentice experiențe din viața mea. Se pare că timpul a fost de partea mea, și simt nevoia să mulțumesc universului pentru asta.

Pentru că, vezi tu, eu pentru asta trăiesc. Trăiesc pentru muzică, și datorită ei.

Revere a million prayers
And draw me into your holiness.

Comentează

Paspartu

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.