Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Teritoriul limbii lui Mihai Eminescu

Marele festival al baloanelor

Alte câteva minute de bună dispoziție. În fiecare an, în apropiere de Albuquerque, are loc Albuquerque International Balloon Fiesta – cel...

Continuare...


Powered by

Teritoriul limbii lui Mihai Eminescu

Adrian Mielcioiude @
20 January 2016

Din punct de vedere identitar românii au locuit 800 de ani în limba română pe un teritoriu mult mai întins decât cel care avea să le dea mai târziu şi o identitate politică.

La sfârşitul secolului al VI-lea când etnogeneza românilor se încheiase, teritoriul limbii române se întindea departe, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre. Începând cu secolul al VII-lea, părţi semnificative din acest teritoriu spiritual românesc au intrat rând pe rând în componenţa vecinilor noşri de astăzi care şi-au ȋntemeiat statele politice mult mai devreme ca noi.

Primii au fost bulgarii care vor lua ȋn stăpânire mai ȋntâi o parte a teritoriului de la sud de Dunăre unde sosirea masivă a slavilor i-a forţat pe români să se refugieze la nord de Dunăre şi ȋn zonele muntoase ale peninsulei Balcanice. În secolul al VIII-lea bulgarii ȋşi extind dominaţia şi la nord de Dunăre ajungând la sfârşitul secolului al IX-lea să atingă expansiunea maximă. Tot teritoriul României de astăzi şi partea de est a Ungariei, dar şi Bugeacul (Basarabia istorică) era controlat de bulgari. Acum sosesc din stepa euroasiatică şi maghiarii care se aşează pe Tisa intrând ȋn conflict cu bulgarii. Prinşi ȋntre maghiari şi bizantini, bulgarii se retrag la sud de Dunăre, ȋn schimb, maghiarii ȋşi extind dominaţia ȋn est până la arcul carpatic, astfel ȋncât la sfârşitul secolului al X-lea când pe harta politică a Europei apare şi Regatul Ungar acesta ȋnghiţea tot teritoriul limbii române de la vest de Carpaţi.

În secolul al XI-lea ȋşi fac apariţia pe teritoriul românesc extracarpatic triburile migratoare ale pecenegilor, iar apoi ale cumanilor care domină regiunea asigurând un tampon ȋntre maghiari şi bulgari, până la invazia tătară de la ȋnceputul secolului al XIII-lea (tot acum ȋşi fac şi sârbii un regat) când se refugiază ȋn Regatul Ungar,. Cu toate acestea, ȋntre ȋnceputul secolului al XII-lea şi ȋnceputul secolului al XIII-lea, bulgarii se extind din nou pe o parte a teritoriului de la nord de Dunăre formând ȋmpreună cu românii din acest teritoriu Ţaratul Vlaho-Bulgar, ca un preambul al ȋntemeierii Ţării Româneşti din secolul următor.

Pe fondul crizei izbucnită ȋn imperiul tătarilor şi a slăbirii Regatului Ungar după stingerea dinastiei arpadiene, ȋn 1328 se ȋntemeiază Ţara Românească, iar ȋn 1359 Moldova. După 800 de ani de când sfârşitul etnogenezei le oferise o identitate culturală, românii aveau ȋn sfârşit şi ei o identitate politică, ameninţată permanent de atunci de vecinii mai vechi, sau mai noi care vor veni, dar păstrată cu succes până astăzi.

Începȃnd cu secolul al XIV-lea romȃnilor care au trăit în aceste două state le-a fost mai uşor să supravieţuiască politic pentru că statele lor le protejau identitatea culturală. În schimb, fraţii lor rămaşi în teritoriul limbii romȃne pe care vecinii noştri mai precoce politic şi-au creat statele lor, au luat calea munţilor formȃnd peste tot în Balcani enclave de limbă romȃnă care cu timpul, din cauza izolării şi influenţelor slave şi greceşti inevitabile, au evoluat în tot atȃtea dialecte ale aceleiaşi limbi. Mai norocoşi au fost romȃnii din Transilvania pe care nu-i despărţeau de fraţii lor decȃt Carpaţii în care se retrăgeau la vreme de restrişte cu toţii, indiferent de ce parte a versanţilor trăiau. Carpaţii nu au vorbit niciodată după secolul al VI-lea altă limbă decȃt romȃneşte.

Şi totuşi, datorită limbii pe care şi-au păstrat-o cum au putut ei, aromȃnii din Bulgaria, Grecia, Albania, istro-romȃnii din Croaţia, romȃnii din Voievodina şi Valea Timocului în Serbia, megleno-romȃnii din Grecia şi mai recent, la scara istoriei, romȃnii basarabeni, dar şi cei din Ungaria şi Ucraina de astăzi, nu au fost asimilaţi de culturile vecine şi continua să simtă în limba lor străveche şi astăzi.

În anul 2016 Romȃnia se suprapune pe o mare parte a teritoriului limbii romȃne din secolul al VI-lea (au fost şi vremuri mai bune – în perioada interbelică), dar, cum s-a demonstrat în istorie, identitatea politică se poate lărgi sau îngusta suprapunȃnd un anumit teritoriu, mai mare sau mai mic. De aceea romȃnii din Romȃnia trebuie să exporte această identitate politică şi culturală şi fraţilor lor din ţările vecine. Se prea poate într-un viitor mai apropiat, sau mai îndepărtat, într-o Uniune Europeană funcţională cum ne-o dorim cu toţii, ca toate statele naţionale să renunţe la identitatea lor politică istorică specifică, asumȃnd-o doar pe cea europeană. Şi atunci romȃnii se vor identifica printre ceilalţi europeni doar prin intermediul identităţii lor culturale.

Din această cauză orice efort pentru conservarea şi dezvoltarea acestei identităţi spirituale, încă de pe acum, nu va fi decȃt spre beneficiul perpetuării si pe mai departe a acestei culturi străvechi, permiţȃndu-le romȃnilor să supravieţuiască în istorie. Cultura romȃnă este viguroasă mai ales prin filonul ei popular care trebuie conservat, dar ca sa fie şi competitivă trebuie să producă opere de artă la nivelul celor cu care intră în concurenţă. Odată creată o astfel de operă de artă ea îmbogăţeşte cultura din care provine individualizȃnd-o în plan universal.

Mihai Eminescu este poetul romȃn care a construit cu limba lui maternă o asemenea operă. Romȃnii lui l-au ales poetul lor Naţional pentru că au simţit în limba cu care şi-a scris el poeziile fiorul fiinţei lor latine care îi deosebeşte atȃt de mult de vecinii lor slavi şi unguri.

În Istoria României (Editura Corint Educaţional, 2014), în capitolul “De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească”, Mihai Bărbulescu prezintă o statistică care demonstrează de ce nu s-au înşelat romȃnii cȃnd l-au ales pe Mihai Eminescu, dintre toţi poeţii, poetul lor Naţional:

“Cu tot aportul slav, latinitatea limbii române rămâne un fapt incontestabil, deoarece cuvintele latine sunt cele mai importante şi mai frecvente. Se pot construi ȋn română fraze ȋntregi din elemente latineşti (romanice), ȋn timp ce nu se pot alcătui nici măcar simple propoziţii numai din elemente de ȋmprumut. Din acest motiv, ȋn cele 1000-1500 de cuvinte de bază ale limbii române (alese dupa criteriul ȋntrebuinţării cuvântului de către toţi românii şi după importanţa cuvântului) există 60% cuvinte de origine latină şi numai 20% de origine slavă. În privinţa frecvenţei cuvintelor este extrem de revelatoare statistica ȋntreprinsă asupra celor 3607 cuvinte care compun vocabularul poeziilor lui Mihai Eminescu: 46,60% sunt de origine latină, cu o frecvenţă de 83%, ȋn timp ce slavismele reprezintă numeric 18,81%, dar cu o frecvenţă de numai 6,93%”.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.