Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Tarasov & derivate kantiene sonore

Revista de Povestiri lansează în București Maratonul de lectură

Câte cărți poți citi într-o lună? 30 de cititori feroce vor alerga pe pagini de ficțiune în perioada 1 –...

Continuare...


Powered by

Tarasov & derivate kantiene sonore

Bischin Maria-Roxanade @
25 October 2017

Dragă cititorule, îți cerem din nou ajutorul. Pentru că, într-o lume a reclamelor agasante, WebCultura poate exista doar cu ajutorul acelora care aleg să ne susțină prin donațiile lor. Mulțumim! Webcultura.

“În artă există mai multe înfrângeri decât victorii, este ca în iubire, pentru că arta și iubirea se potrivesc mănușă.În artă, numai cu sufletul poți lucra, nu există rețetă de succes.” (Balerinul Mikhail Baryshnikov în cadrul FITS, Sibiu, vara 2017)

Pentru fiecare dintre noi muzica reprezintă atât de multe. Nu de multe ori ascultăm o melodie și chiar de multe ori vrem să o reascultăm. Rezonăm la unison cu sunetele ei sau cu povestea desprinsă din înlănțuirea sonoră. Ce se întâmplă când ascult un sunet sau o melodie de la început până la sfârșit? Aparent are loc o mișcare sonoră, dar și o percepție auditivă. Conform fizicii, sunetele desfășoară o mișcare realizată în baza unei armonii. Dacă avem armonie, există și muzică, dacă armonia este anulată, ajungem la polifonie și la o muzică serială, nu tocmai confortabilă auzului.

Alexander Tarasov este un minimalist ce păstrează linia clasică a pianului cu efecte ambientale magnifice, de o sensibilitate cadențată precum penele colorate ale siluetelor feminine pictate cândva de Alexandru Darida, înscriind astfel sunetele sub cupola efectelor de muzică New Age, minimalism, Synthetic Music, pian, rolul central deținându-l pianul. Cu Tarasov suntem la granița dintre acustica muzicală și psiho-acustica sau percepțiile pe care muzica lui le declanșează în interiorul nostru. Dar, de asemenea, avem în fața ochilor noștri o întreagă metaforă sinestezică, catabasică precum sculpturile cinetice din picături de ploaie capabilă să deschidă senzații vizuale, auditive și mai mult cinetice. Se știe că deja există sculpturile cinetice, deci, ar fi timpul să vorbim și despre o psiho-muzică cinetică, un anumit tip de muzică creatoare de o mișcare internă aparent în repaus, specifică orelor marine ale lui Fernando Pessoa. Există ceva în continuă mișcare ondulatorie în momentul în care ascultăm o piesă, este efectul eidetic husserlian, este intenționalitatea mereu în mișcare a lui Husserl, este percepția mea asupra obiectului extern, în cazul de față sunetul. Sunetele sunt legate între ele pe un nexus cauzal al intenționalității a priorice, cu scopul de a ghida percepțiile către obiectul ca întreg (piesa muzicală pe de-a-ntregul), fiindcă intenționalitatea nu poate fi pasivă, numai activă și atunci toate aceste mutații de tip staccato a priorice de pe un sunet pe altul realizează cea mai frumoasă piesă muzicală cinetică. Melodii precum In my heart, Illusions, Memories sau Me and you, ambele semnate de Tarasov creează aceste efecte impresive și datorită down-tempo-ului mereu prezent.

Trebuie avut în vedere că există reproducerea în imaginație a efectelor sonore, după cum ne atenționase Kant în Critica facultății de judecare! Să nu uităm că madlena lui Proust declanșa o întreagă serie de amintiri sinestezice în memoria psihologică a actantului. Tot așa și o piesă muzicală poate declanșa totul, de la efectul de liniștire, la efectul de exaltare, chiar efectul descendent al sentimentului dărâmării în opera de artă cum menționa Hans Gadamer în Actualiatea Frumosului. Dacă „muzica poate exprima tot ceea ce nu poate fi spus prin cuvinte, dar nici ceea ce nu poate fi păstrat în tăcere” (aforism de Victor Hugo), atunci să ne lăsăm purtați de muzică, fiindcă este singurul loc și spațiu unde opera de artă își acaparează privitorul și ascultătorul ei. Dacă în fața unui tablou putem analiza, în fața unei piese muzicale, în afara unei audiții analitice cu privire la sunete și note, ne lăsăm pe moment răpiți de efectele sonore ale acesteia. Trebuie să ne imaginăm sunetul mai mult decât un simplu efect sonor. Trebuie să ne imaginăm aceste sunete, precum însuși Kandinsky și le imagina- ca niște ființe, ca niște personaje capabile să declanșeze teatrul culorilor pe pânzele sale. Juan Miró, catalanul, le-ar fi asemuit cu ființele nautice. Deci, trebuie să vedem în aceste sunete ale lui Tarasov niște corporalități diafane a căror geneză este sunetul, a căror corporalitate inefabilă se realizează din însăși mișcarea sonoră internă mereu în acțiune, coordonată de legitățile armonice.
Sunetul nu poate fi gândit psihologic, nici transcendental, ci intuitiv a prioric. Sunetul presupune simț extern și simț intern, iar aici înseamnă că avem unificate mai multe tipuri de intuiții.

Pentru ca sunetul să fie reprodus în memoria sonoră sau în imaginație, trebuie ca el însuși ca sunet să producă vibrații și să își păstreze o traiectorie a unei temporalități pe scara sonoră a lui Tarasov. El se repetă nu cu scopul unei serialități, cât cu scopul redării și creării armoniei ca întreg în trepte secvențiale. Această serialitate dublată de ciclicitate a unor grupuri sonore ce se închid sferic precum o poveste cu început și sfârșit, poate fi asemenea noemei lui Husserl sau asemenea timpului lui Kant. Construcția transcendentală a sunetului este legată de gândirea sunetului în primul rând. Și iată cum muzica poate unifica judecăți sintetice a priori, tocmai paradoxul propus de Kant în Critica Rațiunii Pure. Această metensomatoză a sunetului generează unitatea de sens a piesei muzicale: dacă sunetele ar fi despărțite, atunci un sunet nu ar fi decât o parte izolată dintr-o piesă, și rămâne izolat mișcându-se în spațiul infinit. Dacă aducem o finitudine, atunci unitățile de sens vor compune împreună o muzică întreagă, completă.

Ce simțim în fața unei piese muzicale? Acest lucru îl aflăm dinspre judecata de gust individuală. “Judecata de gust este cu totul independentă de conceptul de perfecțiune”, spune Kant. Finalitatea sunetului la Tarasov însă, nu este una externă, ci una internă, și dacă finalitatea este una internă, atunci se vorbește despre “perfecțiunea obiectului”. Obiectul trebuie înțeles aici cu termenul de sunet. Întrucât sunetul deține “o finalitate obiectivă interioară, adică perfecțiunea, este mai apropiat de predicatul frumuseții” și de aceea este “identic cu frumusețea” . Același Kant notează că, de multe ori, un cântec repetat la nesfârșit plictisește, însă nu vom avea acest sentiment și cu Tarasov. Tarasov lucrează cu „obiectele frumoase” pur kantiene, iar „obiectele frumoase” le corelează Kant imaginației. Arta lui Tarasov se încadrează conform lui Kant la categoria de „artă estetică” , din simplul motiv că produce plăcere:
…dacă o artă execută doar acțiunea necesară pentru a da realitate unui obiect, atunci ea se numește artă mecanică; dacă arta urmărește în mod nemijlocit producerea sentimentului de plăcere, ea se numește artă estetică.

Dar, corporalitatea diafană a sunetelor tarasoviene nu este produsă oricum: avem vibrația pianului, avem vibrațiile cauzate de down-tempo, avem emoțiile, avem percepțiile și sentimentul că totul trebuie să fie sfârșitul fără de sfârșit al tibetanilor. Este precum eterul, a patra formă în care lucrurile sau obiectele ar putea exista. Tarasov este rătăcirea prin lumea trans-sensibilului.

De multe ori drumul vieții este asemănător unei melodii, nu întâmplător Havasi dedica o piesă, The Road, drumului închipuit ca o metaforă sonoră epistemologică a vieții. Ei, uite că și cu Tarasov ne lovim de metaforele sonore epistemologice precum în Cartea de nisip a lui Borges. Nu putem ajunge la un sunet pur, dacă nu știm să ascultăm și pauzele prelungi impuse de ritm, sau dacă nu ascultăm tăcerile, decăderile sonore. Ritmul nu poate fi tot timpul liniar, dar poate fi ușor ondulat.
De ce muzica lui Tarasov este o muzică sintetică? Deoarece se caută intens obținerea sunetului perfect, a apéiron-ului sonor. Dacă Ólafur Arnalds, Ludovico Einaudi, Arno Elias, propun liniștea pentru emoții estetice precum furia, decăderea, eșecul, vindecarea, tristețea, catharsisul prin sunet, Tarasov este exact opusul lor, Tarasov este apolinicitatea! Pentru a fi redate toate aceste emoții, numai lucrând cu sufletul le vei putea transpune în sunete, după cum numai prin asaltul sufletului în aer vei putea realiza le grand jeté pe scenă și o cădere elastică, fără perturbarea echilibrului în timpul repausului impus de după cădere. Să fie oare arta, suma decăderilor sufletului, șirul regenerărilor sale catenate pe timpi și contra-timpi bergsonieni? Kant ne-ar spune că „muzica este în întregime artă frumoasă” :

…fiind o limbă universală a senzației, muzica își folosește întreaga forță care o are ca o limbă a afectelor, comunicând astfel în mod universal, conform legii asociației, ideile estetice care sunt legate firesc de ea.

Muzica tarasoviană este un șir de hipostezii ale melancoliei, de hiperstezii ale frumuseții și sinestezii. Muzica lui Tarasov este o unitate plenară a sunetelor existând astfel o simetrie a priori a sunetelor, pe care o putem deduce a priori, dar cum muzica nu este determinată de spațiu și nici sunetul, ele nu ar fi posibile a priori (ceea ce devine aici un paradox). Muzica nu este empirică, deoarece nu are ca finalitate un scop.

De asemenea, cu Tarasov nu numai că ne aflăm în epicentrul unei muzici cinetice psiho-emoționale ca și cum sunetul ar fi sculptat în cadențări tandre de un sculptor, ci ne aflăm chiar în epicentrul lucrurilor către ele însele sau ceea ce alți filosofi denumeau cu ideea de ontologie. Ontologia este felul în care lucrurile merg înspre ele însele.
Melodiile tarasoviene reflectă beatitudinea, hesyhía grecilor, nimic nu suferă, ci totul se transformă. După cum nimic nu se poate pierde, nici orele trecute nu se pot pierde, se pot doar transforma. Tarasov este despre hipnoza sunetelor liniștitoare, este despre acea Return to the Innocence a trupei Enigma, este despre arta simplității a lui Dominique Loreau, este despre un univers al sunetelor pitagoreice. Piese precum The way home , Touch, In my heart, Me and You, Rain și The long –awaited Meeting au unit într-însele apéiron-ul lui Anaximandru și trans-sensibilul lui Thales. Spre deosebire de dramatismul lui Ólafur Arnalds, Tarasov a reînnoit sunetul. În muzica lui Tarasov nu există ascendențe spiralate, precum nici descendențe, totul este de o linearitate ondulatorie ce se transformă într-un ritm liniștitor.

Putem vorbi și despre existența unei muzici ondulatorii, precum în fizică despre optica ondulatorie a lui Young. Dacă ar fi să dăm un referent de semnificare liniștii, am defini-o prin simplul cuvânt: Tarasov.

Despre autor

Bischin Maria-Roxana

Bischin Maria-Roxana

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.